Un tango

Am ascultat doar un tango. Si franta melodie dulce si amara. Apoi mi-am imaginat doua trupuri in albia pustie. Mi-am imaginat doar un tango. Frant.
A fost atat de frumos incat arhetipurile zambira elegant, cu joben si rochii scurte, de jad. Pe de alta parte am transpirat...stiti, oamenii transpira dansand. Am dansat un tango doar, de drag, asa cum doar din cuvinte as putea iubi. Cine este dincolo ?
Doar un tango afabil si discret, in miros de cafea. Neagra. Tare, dulce si amara.
Din lipsa ei, din lipsa mea.
Am rasarit obosit dintre lagune. Apoi am fost intrebat daca pot rosti cuvinte-pereche. Nu, nu pot. Nu stiu. Nu aud, nu vad, nu...Doar stiu.
Am fost vreodata romantic ?
Cu lacrimi in ochii de copil imi declar vinovatia. Si ma las in voia voastra.
Pe esafod imi doresc sa dansez doar un tango. Apoi sa mor sugrumat de zile. De ani, de...eternitate.
Apoi m-ai intrebat daca...si daca...Raspunsul nu-l am eu. E raspunsul tau. Ca in tango, ca in ...
O pasare maiastra.
E mintea mea si a ta.
Nu vreau "ceva".
Eu vreau tot. Sa-mi schimb mirosul cu al tau. Sa mor de dragoste ranita.
Iar daca nu suferi nu existi. Iar tango-ul e suferinta. Asta e istoria lui.
Cuvinte pereche.
Crezi atat de mult in ele ca si mine ?

Sticliri

Si am strivit in sticla oglinzii sparte,
Forme desarte in mii de culori.
M-am taiat in cioburi desarte
Prinse intre intrebari.
Apoi te-ai topit in lumina.
Si te-am inramat ca pe un tablou.
Dar pe panza alba,
Rasuna un cavou.

O tematica...

De ti-as spune cum sa ma strigi ai sti s-o faci ?
Ai sti dupa aceea sa ma atingi ?
As sti, oare, sa te gasesc acolo, undeva ?
Te-as vedea, te-as simti, si nici nu ti-ar fi ... ?
Pot sa-ti predau harta inimii mele ?
Ai putea sa-mi redai speranta ?
As putea sa vad copilul din tine ?
Ai vrea sa te vad asa cum nu esti nici tu pentru tine ?
As sti sa iti tin de cald, dar fara sa te sufoc ?
Vei sti sa ma inveti sa rad ?
Voi putea sa te invat sa plangi ?
Ai vrea ?
Ai putea ?
Sunt pregatit ?
Conteaza ?
Te mira ?
Ti-e frica ?
Te doare ?
Ma roade ?
Respiri ?
Transpir ?
Un nou inceput ?
Un viitor sfarsit ?
As putea ... ?


As putea sa te invat sa iubesti...?

Doua cuvinte

Atat ai scris.
Doua cuvinte.
Si din forta sarmei ghimpate, trase, intinse peste transeele mucegaite, am inteles ca ele se repeta. Cele doua cuvinte. Si se repeta, da! Pe cele mai multe perechi de cuvinte le sari, dar in cateva iti agati hainele, si acum depinde doar, dar doar de tine. Ori vei trage puternic de ele si le vei rupe, ori incet, incet de tot, iti vei folosi dibaci cuvintele, si vei iesi usor,fara sa-ti lasi in sarma ghimpata delicata si diafana panza a sufletului.
Doar doua cuvinte. Atat. Opt litere, nimic mai mult.
Ti-am zis ca urasc sa mi se spuna ? Ti-am zis ca ma feresc sa le rostesc ? Cand o fac, sarma ghimpata se rupe cu un zgomot zbarnait ca al unei corzi de chitara prost acordata. Datorita efectului de bici, se infasoara peste mine si ma prinde, iremediabil, si ma inteapa, mortal, sangele curgandu-mi siroit precum lui Cristos, pe sub cununa de spini, atat de prezenta in icoanele invierii.
Stiu doar ca a inviat, si a prefacut nodurile sarmei ghimpate in flori de primavara. Spinii sunt acum vrejuri de vita de vie. Ridurile trasate de transeele sufletului tau s-au uniformizat prin suprafata intinsa a apelor. Si a cuvintelor pereche si a lacrimilor, si a frunzelor si a renuntarilor si a exceselor si a...
Scena s-a retras. Din spatele ei au rasarit artistii cu fetele triste. Fiecare pleaca la casa scenei lui. Fiecare duce cu el povara persoanala, dar si pe a tuturor celor pe care i-a facut sa rada.
Doua cuvinte. Opt litere. Infinit...

Sihuri si distihuri

Adica versuri.

Versuri in care oglinzile se sparg in cioburi mute. Iar omul de geniu este doar un frustrat.

Dar in clipa in care se produce soarele in ochii verzi, oglinda se reconstruieste din cioburile galagioase ale zambetelor de drag. Este ca la cinema. Ecranul alb, reconstruieste imaginile proiectate de cineva, dar invers. Stanga devine dreapta, drapta devina stanga, iar degetele...intr-o inclestare electrica trimit emotii inefabile pe oprajii rosii. Am ales sa ma simt liber in ochiul tau. In pleoapa pe jumatate lasata privind coroanele copacilor cum se leagana sub norii calariti de vant.
Imi amintesc cum de fiecare data cand m-am gandit la tine, inainte sa te cunosc, erai la fel.
Iar acum tot spun sunt aripile fluturelui efemer. Nu am inteles de ce ar tine cineva in insectar...fluturi.
Mi-ai spus ca, de departe, catusele au ruginit. Chiar daca suntem prizonieri in scopurile astea efemere.
Idealizez ?
As vrea sa-mi proiectezi viata pe ecranul alb desfasurat in sala de tribunal. Tu o sa-ti alegi locul inculpatului, tu vei fi procuror, judecator, calau.
Si asa cum ai mai facut, te vei condamna, inainte de judecata, iar calaul nu-ti va tine nici un recurs. Lama toporului hidos, iti va taia doar aripile. Cata pierdere...
Insa ele se vor ridica deasupra norilor si te vor urmari toata viata, implorandu-te sa le primesti inapoi.
Voi consemna executia si voi arunca foaia-n foc. Nu-mi plac. Si nici nu vreau sa stiu, si nici...
Iti vad aripile, ti le vad, vezi si tu ?

Happy End!

Cioburi si mici tandarele.

Oare ce ti-ai putea inchipui ca as vrea de la tine? Acoperisul facut tandari de o explozie muta ? Implozia atingerii dintre degete? Viata ta ? E prea putin, mult, mult prea putin. Dorind in felul asta te voi pierde printre gratiile inchisorii acestei lumi atat de concrete.
As vrea sa te intreb daca-mi vrei trecutul. As vrea sa te intreb daca-mi vrei viitorul. Sunt ele relevante ? Iti vor putea ele spune ceva despre ce sunt, sau am fost, altfel decat prin prisma propriilor mele amintiri? Caci ce voi fi nu am de unde sa stiu, as vrea sa nu aflu dar nici nu ma sperie.
Ce as pute sa vreau de la tine? Ce? Ce-mi poti da ? Si pentru ca raspunsul oricum nu-l astept si nici nu vreau sa-l aud, efectiv nu-mi pasa...nu vreau sa stiu, nu, nu.
E mult, mult, mult mai important pentru mine sa stiu ce as putea sa-ti ofer. Nici nu te cunosc, poate nici nu-ti doresti asta, dar iti solicit violent sa-mi spui ce as putea sa-ti ofer. Si sa nu-mi spui ca am facut porumbeii sa zboare alergand si urland catre ei ca as vrea sa le dau de mancare. Iti solicit, iti cer, da-mi, da-mi ocazia sa-ti dau ceva. Orice, cere-mi vreau asta de la tine, ca un copil rasfatat si supraprotejat. Vreau acum sa stiu ce-ti pot da, si te rog sa-mi raspunzi!
Nu am nevoie decat de asta. Nu te voi intreba pe cine ai iubit, cui apartine viata ta, si ce o sa faci in viitor. E o nebunie. Si ce daca! E singura forma in care pot, sau stiu sa ma fac util, in care ma iubesc...in care nu ma sufoc, in care...
Sa nu te sperii. O sa-mi iau cutia cu maimute si am sa dispar in multime.

Ti-am zis...

Aripi...

...am retrait zborul. Am vazut totul de sus si am respirat cu nesat aerul tare, rece, rarefiat.
Mi-a revenit rasaritul in minte. Razele de soare uitate in eternitate. Si forma de ras hahait.
Oare ce-o sa-mi servesti la cina ta de taina? Bucati din tine rupte cu clestele? Oase albe desarte...
Nimic nu este mai imposibil decat ce este posibil. Nici o fapta, nici un suras, nici un umar gol. Poate ca povestile se aseamana. Poate ca vrem noi se semene. Poate ca suntem amandoi la momentul in care efectiv "se poate". Ai crescut ? Poate ca doar ai renuntat. Multi "poate". Vrei certitudini? N-am de unde, nu am cum sa-ti ofer nici luna, nici soarele. Nici trandafiri. Nimic. Dar te pot invata zborul. Nu, nu te voi imbranci de pe stanca golasa. Te voi lua pe spatele meu si te vei relaxa in zborul planat printre lacrimi si cimitire.
M-ai intrebat daca stiu sa aterizez fortat. Dar tu sti sa decolezi benevol? Vrei ? Iti mai e inca frica de zbor ?
Tot ce-ti trebuie este o destinatie ?
Un scop?
Un soare ?
Placerea zborului. Am primit cateodata si o bomboana. Chiar doua, de am cerut. Apoi m-am uitat pe geam, si nu am vazut nimic jos...nimic sus...destinatia s-a naruit printre norii ca niste balauri cu sapte capete. Ti-e frica ? Intinde-ti aripile sa te privesc in ochii verzi, de soare...si atat.

Mic tratat despre colegi...

...sau mai bine spus, mi-a venit o deosebita pofta sa-mi barfesc colegii...online!
Patru colegi am...patru. Vi se par putini ? Neeee...
Deci, un oltean, un ardelean, un moldovean, si un ialomitean.
Ardeleanu e mandru, focos, blonf, in varsta, tacut, tantos. Cum vine dimineatza in birou, desface un borcan din care tasneste efectiv un neaos miros de usturoi. Brusc mi se face cald si imi aduc aminte de litiaza biliara. Deschid geamul. Dar el e permanent racit si are un fes din ala albastru gros pe frunte. Il tranteste imediat inapoi. Oare de ce nu-mi place mirosul de usturoi ? Cred ca nu-s taran deaia. Si plescaie, si...la dracu, ce cald mi se face. As fuma o tigara sa contracarez mirosul..dar de asta se ocupa,
Olteanul, mic si slab. Incredibil de cardiac fumeaza 4 pachete pe zi. In fiecare zi. Joaca solitaire. Cred ca este campion la solitaire in retea sau oricum ar fi. Are o mustata mare si groasa care-i defineste chipul. E slab negru si cu mustata. E oltean, si vorbeste mult repede, dar e fatalist! Spre deosebire de
Ialomitean, care doarme. Vine la birou si doarme. Capul ii cade...si se trezeste si isi misca picioarele. Apoi adoarme din nou. Oare o fi chiar asa obosit? Intr-o zi i-am sugerat sa se duca acasa. Ce rost are sa tragi de tine la serviciu ? Mai bine dormi acasa, in pat, linistit. Cred ca-i e frica de nevasta-sa...sau...
Moldoveanul e simpatic. De prost. Are o nevasta si doi copii. Nevasta e seful. Restul e istorie. Cand inchide telefonul cu ea spune despre toate femeile ca sunt proaste. Eu ii zic ca e misogin. El zice ca nu si ma chestioneaza daca am sa nu amanta. Ii zic ca nu-i raspund, dar conchide ca-mi bat nevasta. Si amanta...cica-s coleric si clar ca i-am scapat cate una...ii zic ca nu-i raspund nici la asta, iar el ma intreaba cine ma suna la telefon. Ii zic ca nevasta-sa, iar el ma injura. Ciudat om, viseaza la ziua in care se vor desfiinta proprietatile. Ca eu sa muncesc si el sa stea .
Acestia sunt colegii mei...

P.S. Asta nu spune nimic despre mine, io-s normal!

Cuvinte

Principala caracteristica a cuvintelor este ca zboara. Nu sunt permanente. Zboara prin vibratiile aerului. Se lovesc de urechile celor carora ne adresam si intra in constiinta acestora. Dar niciodata in formula exprimata de emitent. Intotdeauna modificate, alterate, interpretate...
Si totusi...
Exista cuvintele care desi zboara raman. Raman intregi, nemodificate in sufletul celui ce le aude. Imi face o mare placere sa vorbesc...dar si mai mare placere imi face sa ascult.
Si sa citesc.
Exista cuvinte de care te poti indragosti. Exista frazari care-ti cuceresc inima...de parca...exista cuvinte continute in cuvinte si randuri printre randuri. Exista ce inteleg cu fata de ce intelegi tu. Din exact aceleasi cuvinte.
Cu toate astea...
Sunt randuri nescrise pe care le citesc fascinat. Fascinatia vine din raspunsul sufletului meu la cele scrise. La proiectia insuflata. Imi vine sa ma intreb: scrie pentru mine si pentru inima mea ? E posibil sa fiu atat de norocos incat sa scrie efectiv pentru ochii mei ? Ma cauta? Oare isi doreste sa ma gaseasca aici, astfel incat acolo sa fiu exact ce-mi doresc ? Si asta pentru ca pot zbura printre randuri...rastignit pe aripile fragile ale ideilor, ale lacrimilor, ale purtarilor nefiresti si strambe. Am vrut doar sa te intreb, scriitorule, ai putea sa vrei sa-ti creasca iar airipile sufletului incat sa imaginezi iarasi si iarasi formele unui fond pustiu? De fapt, de asta chiar iti este teama ? Ca amputarea ideilor si a simtirilor sa-ti sadeasca idei puse "haotic" pe hartia asta digitala.
Oricum toate aterizarile sunt dure, unele ingroapa totul cu ele, iar altele salveaza constiinte. Pilotul nu se poate catapulta, pentru ca asta ar fi lasitate.
Restul este intre tine si mine. Si mai ales, nu numai.
Eu cred ca vrei.
Aripi...

Meandre

Intre realia si virtualia exista diferenta dureroasa a schimbului de idei la un nivel extrem de acut si de incarcat ideologic ( wow, ce cuvinte interesante stiu! ).
Este ca si cum ai arunca sageti in soare si te-ai astepta ca acesta sa-si arunce razele sub forma unei ninsori de picaturi galbene si inghetate. Ai stat o clipa-n calea undelor mele. Ai fost constienta de ploaia asta a soarelui inghetat si ai transpirat fascinata palme reci si buze umede. Si nu este vina ta ca ochelarii mei micsoreaza in loc sa coloreze falsa, dar totusi atat de adevarata vibratie.
Nu,nu!
Nu am vrut sa iasa asa. Poate ca din dorinta de a dori, dorinte ascunse in inimi expuse, am gresit, si am lasat sa zboare peste campiile batute cu obstinatie, ce e mai frumos.
Poate ca am o stare de negura, dar nu este asa. Fluturele dureros de colorat, e liber si odata cu el glasul unor copii mici se inalta catre piatra intoarsa inapoi catre pamantul reavan.
Si mi-am jurat ca n-o sa mai fac. Dar m-am putut eu tine ?
Dar o spun cu glas tare!
Nu o sa incetez sa te ajut sa zbori, oriunde ai vrea, acolo, unde o sa-mi permita speranta sa cred, sa vreau sa adorm si sa ma doara dar mai ales, sa te interpun intre iarna solara si umbra dormitorului perfid.
Am exagerat!
Totodata am legat firele.
De dor?
Si doare ?
Ori doar din dorinta de a vibra. Nici nu e asa grav...
Nu ?

Toate aceste epistole sunt scrise la persoana intai.
O sa stai pe marginea santului si o sa astepti ca masina pline de vise sa faca pana in dreptul tau. Apoi, discreta si nevazuta, o sa-ti faci loc cu coatele printre multimea formata din imaginile tale de sine, si din dublurile pe care ti le creezi in raport cu ceilalti si o sa primesti doar un vis neterminat si frant. Ai sa te intrebi care ar fi fost finalul si nu ai sa sti ce sa visezi dupa asta.
Ai dat nenumarate forme fiintei si ai nascut atatea finaluri incat ai obosit sa iei inca o data o noua forma. Atunci ai pus mana pe taste si ai scris violent batut cu pumnul in masa imaginara a opozitiei asupra nervilor tai.
Si in atingerea lor, am simtit pe pielea mea mirosul ochilor tai verzi, a respiratiei sanilor albi si a zambetului discret aruncat peste tot cu bunavointa.
Si ai pus pretul pe tarabele incarcate de zarzavatul verde peste care iti treci ochii in graba.
Verde, verzi, ochii verzi doar in reflectia soarelui si a lacrimilor.
Si povesti despre atingeri deocheate si vise de prost gust.
Si stiu doar ca simt ca, intr-un fel, oglinzile s-au pus fata in fata si reflectia lor se multiplica la infinit.
Asta e tot ce pot sa-ti spun.
Iar visul va ramane neterminat pentru ca, frant fiind, permite orice fel de final...

Despre sani.

Vine, vine primavara...
Se dezbraca toata tara...fetiscane mici subtiri...sa le admiram...
Sa le admiram deci!
Vine primavara. Iar primul semn al veniri acestui superb anotimp ( dar care pe mine unul ma scoate din sarite )...primul semn, asa cum spuneam nu sunt ghioceii. Sunt fetele, care dintr-o data, devin extrem de dezbracate. Spre incantarea si deliciul acestor barbati, ca mine, care se bucura, fascinati la vederea sanilor aratati in toata splendoarea lor, si chiar intentionat pusi in evidenta sub bluzele extrem de mulate si de transparente. Sani de toate formele, si marimile.
De la sanii feciorelnici, abia inmuguriti la cei plini si maturi.
Peste tot ii vezi, invariabil, minunati si calzi, moi sau fermi, exprimand in acelasi timp feminitate sau maternitate. Mi se pare chiar ipocrit sa spun ca nu ma uit la sanii femeilor. Uneori chiar insistent. Imi plac. Iar relatia mea cu sanii este probabil universal valabila...iar fascinatia provine, poate, din copilaria mica, in care am fost dependent de sanii calzi si darnici ai mamei mele. Ori dorinta de a-i dezmierda nu este o ramasita a teribilei legaturi dintre mama si mine ?
Caldura emanta de ei, afectiunea sanului cald dezvelit, sau usor acoperit, pudic si atat de intim. Este posibil ca fetele, femeile care poarta aceasta superba podoaba sa uite printre durerile provocate de acestia, prin jena unor accidente de natura exhibitionista, ori pur si simplu a unei lovituri de cot ce o lasa literalmente fara suflare, sa uite, sa neglijeze, sau chiar sa nu-si mai doreasca povara lor. Ce pacat, apoi, spre senectute ( sa stiti ca femeile nu imbatranesc niciodata cu adevarat ), sa ajunga la oribile si terifiante operatii...
Si mi-as dori ca voi, fetele si femeile din viata mea sa incercati sa va uitati usor, incet spre pieptul ce este sau va fi obiectul dorintei, adoratiei, al dependentei si a zambetelor discrete, si sa va ganditi ca este minunat sa-i puneti in lumina tandretei, a dorintei, a adoratiei...unui barbat.

Alta tonica...

Karma mi se modifica dintr-o data.
Stoluri de pasarele multicolore invadara ochii ce mi-as dori sa fie verzi.
Ascult Colosseum si fac oameni sa planga.
Scheleti galbui danseaza in jurul meu.
Chitara suna minunat in acordurile de blues ale unei lumi lipsite de orice fel de imaginatie si formata in proportie de 80 la suta din depresivi. Ai putea crede ca e vorba de anormalitate cand cineva nu este.
Am o stare tonica. In birou miroase puternic a usturoi.
Cunosc o multime de oameni ce sufera de sindromul provincialului etern. Fara nici un fel de motiv. In comparatie cu propriile persoane.
Ma simt extraordinar de bine cand descopar persoane, oameni si mai ales, intelecte deosebite. Superioare mie. Ma incanta ideea de a invata ceva, de a ajunge la un nivel superior de intelegere si perceptie. De deschidere.
Iar in ultima vreme ma coplesise iarna asta cenusie, si mediocritatea propriei mele existente.
Buna dimineata!