Aripi...

...am retrait zborul. Am vazut totul de sus si am respirat cu nesat aerul tare, rece, rarefiat.
Mi-a revenit rasaritul in minte. Razele de soare uitate in eternitate. Si forma de ras hahait.
Oare ce-o sa-mi servesti la cina ta de taina? Bucati din tine rupte cu clestele? Oase albe desarte...
Nimic nu este mai imposibil decat ce este posibil. Nici o fapta, nici un suras, nici un umar gol. Poate ca povestile se aseamana. Poate ca vrem noi se semene. Poate ca suntem amandoi la momentul in care efectiv "se poate". Ai crescut ? Poate ca doar ai renuntat. Multi "poate". Vrei certitudini? N-am de unde, nu am cum sa-ti ofer nici luna, nici soarele. Nici trandafiri. Nimic. Dar te pot invata zborul. Nu, nu te voi imbranci de pe stanca golasa. Te voi lua pe spatele meu si te vei relaxa in zborul planat printre lacrimi si cimitire.
M-ai intrebat daca stiu sa aterizez fortat. Dar tu sti sa decolezi benevol? Vrei ? Iti mai e inca frica de zbor ?
Tot ce-ti trebuie este o destinatie ?
Un scop?
Un soare ?
Placerea zborului. Am primit cateodata si o bomboana. Chiar doua, de am cerut. Apoi m-am uitat pe geam, si nu am vazut nimic jos...nimic sus...destinatia s-a naruit printre norii ca niste balauri cu sapte capete. Ti-e frica ? Intinde-ti aripile sa te privesc in ochii verzi, de soare...si atat.