Halucinatii

...mor in valuri rosii si negre de sange. Iti sunt dator ca ma sting incet in liniste, sufocat in sange si sudoare. Imagini strambe se frang in oglinda deja sparta.
Nu mai exista speranta si poate nici viitor. Doar inainte si inapoi, sus, jos...atarn in nesimtire acolo in egoismul propriei existente. Cine e cea mai importanta pesoana? Eu, doar eu dusmanul propriei existente, al propiului genocid. M-am ucis de atatea ori ca am putere sa zic ca vreau sa nu ma mai salvezi. Oricum ce vreau eu nu exista n-a existat si nu poate exista si de aceea nu vreau nu mai vreau speranta. Cine sunt eu sa spun ce vreau? Cu ce drept pretind de la mine sau de la tine ceva ce nu pot exprima? Si la o adica...cine sunt eu sa-mi doresc...
Ametesc in imagini si umbre. Oglinda sparta mi se infige in carne. Nici macar nu mai doare, e doar o usturime batatorita de dezamgiri. Ma gandesc la tine si ipocrit incerc sa-ti dau mai multa importanta ca mie. De fapt e doar o dorinta carnala, fiziologica de descarcare orgasmica. Dupa care sa-ti spun ca mi-esti datoare. Sunt egoist. Sunt un animal cu constiinta superioara. In mod constient aleg sa fac rau sa-mi fac rau, sa te vad suferind si apoi cu perversitate sa te atrag in capcana atat de ipocrita a patului meu vesnic dorind pe altcineva.
Carne si sange, si umbre rosii pe pereti si in ochi. Te doresc cu atata pasiune ca mi-e mila de mine. Sunt egoist si tu sti asta, si fug de tine ca sa fiu eu primul care abandonez. Nu, eu tu ai ramas abandonata, goala, in fata oglinzii in care refuzi sa te privesti. Ai fost folosita pervers si ti-a placut. Am fugit victorios stiind ca am pierdut. Sunt egoist. Nimeni nu mai poate fi salvat, iar eu sunt nimeni...si mai uit victorios la tine si mi-e mila.
...mor in valuri rosii de sange. Imi plang de mila si mi-e frica de tine. Am pierdut.

Tristeti...

Sunt zile in care o tristete incomoda ma impinge discret intr-o reverie, poate utopica. Visez armonios, in zambete si putine cuvinte. Un film cand alb-negru, cand color cu actori excelenti si dialoguri savuroase. Ca orice film imaginar, scenariul se schimba din mers: actorii intra si ies din scena lasand in urma doar emotii si amintiri. Singurul punct neschimbat e spectatorul, mereu acelasi, mereu un pic trist asteptand ca ei, cei care-si ascund cu atata naturalete viata si se transpun in imaginarul creat chiar de mine, sa-mi schimbe starea de spirit, tristetea in speranta.
Tresar si-mi dau seama ca pot face orice vreau eu cu acesti actori, marionete ale propriului creier si suflet. Dar spectatorul ? Ce poti face cu spectatorul nemultumit ce paraseste sala tot trist, tot abatut...Sti ca a platit pentru ca tu sa poti juca, resplata lui fiind veselia si voia buna, sau macar o raza de speranta...Ohhh, dar totul e imaginatia mea, actorii, spectatorul, totul, deci pana la urma am mai multe probleme, regizori, scenaristi, actori, spectatori se dubleaza se tripleaza, totul e minte mea, tristetea, veselia, ....iar tristeta incomoda este permanent prezenta, in toti in toate...imi doresc liniste...nu, nu pot suporta in continuare supliciul atator entitati, nu vreau sa-mi mai asum tristetea sau veselia lor...Nu!
In brate imaginare ma refugiez...si o iau de la capat, dar altfel: o singura persoana un singur zambet, un singur spectator...

Un anonim....

Ce scoate un om din propria anonimitate? Ce poate urni pe cineva in asemenea fel incat sa devina pentru o clipa un om iesit din comun...( nu spun erou pentru ca asa ceva nu exista, sau, daca exista, sunt morti ...).
Pentru fiecare e altceva, dar de obicei, este vorba de o coarda ce vibreaza in suflet. Un om un lucru, o situatie, fiinte: copii, fluturi, flori, caini, pisici, poate soricei din aceea simpatici ce pot fi vazut in geamuri, in cea mai perfecta forma de lipsire de libertate... De obicei lucruri comune, omenesti, foarte interesant ca toata lumea adera la "frumos, estetic, muzical, colorat, viu, cultural, o da...", dar in realitate....Realitatea, ca de obicei, este una poznasa: nimic nu-i ce pare a fi si invers..., realitatea de obicei contrazice tot ce am invatat la scoala sau...social..., universitar, iar fascinatia anonimitatii este atat de prezenta, atat de dezirabila, considerand ca aduce liniste, pace, nimic...plictisitor, grotesc, ahhhh cat de grotesc! Si atunci nu-i fatarnica aceasta "adeziune" proletara la ceva ce oricum nu se doreste? Bineinteles, este doar un concept la fel ca oricare altul...iar un concept n-are viata e doar ceva abstract, invizibil, incolor, fara forma, deci cum poate asa ceva sa scoata din anonimat pe cineva ? Aaaaa, gata, stiu, geniile: ei pot. Ei vad abstractul si-l prelucreaza si il...fac sa prinda forma, astfel incat ei reusesc !...
Nu, nimic nu-i adevarat, ca sa iesi din anonimat trebuie sa lupti, sa suferi sa te bati sa pierzi si sa pierzi si sa pierzi...restul e ...mica si bagateaua de "sansa", de "aaaa asta a avut noroc dom'le..."
Ipocritii...!

Perceptii

Fiecare om are prorpriile perceptii. Altfel, diferit, haotic chiar. Unghiuri diferite, minti diferite, altfel, alt rezultat, desi faptele sunt aceleasi.
Si posibilitatea de a gasi aceleasi unghuri, trairi, acelasi haos in mintea cuiva, e foarte mica. Dar ce-ai face totusi cand gasesti un om cu acelesi perceptii...te indragostesti de el? sau te vei plictisi ca de tine ? ori...incerci sa-l tii langa tine, doar pentru a-ti da dreptate ? sau...
De cele mai multe ori il tii langa tine sau...
Si daca-l ai fie si pentru cateva minute sau zile dar o perioada mai scurta ca viata, e infricosator de frumos, vibrant si armonios. E fascinant sa simti sa crezi sa ai...acel ceva langa tine incat sa sti ca in clipa in care ai intors capul, e acolo, reactia, zambatul lacrima..furia si durerea...dar la fel, si cum oamenii se iubesc mai intai pe ei insisi...cum ai putea sa nu te indragostesti ? Sau, nu sa iubesti sa te confunzi, sa te intrebi...mai sunt eu sau ...e ea sau ...cine ?
Dar daca-l pierzi si pleaca ? Si simti ca ...ai plecat tu si nu mai esti acelasi, ca-ti lipseste, tu? Iti lipsesti si nu mai sti ...sa simti sau nu mai esti sigur pe ce simti...daca e incorect daca...daca...ahhh si unde esti, de ce nu mai esti de ce...oare nu mai simtim ...nu mai simt, sau numai simti si asta ma lasa fara grai, fara simtire fara speranta, fara puncte de sprijin...si mai ales vorbele, simtirea,
acele nimicuri si totusi...de ce ?