Taci!

Ma simt invins azi.
Se mai intampla, din cand in cand, nu e nimic grav.
De fapt am inceput sa ma obisnuiesc cu asta.
Cred ca exista o forma a momentului in care te simti invins.
Macar ca lupta merita! Doar ca am obosit, si sunt clipe in care imi pierd speranta.
Ce s-a intamplat? Nu o sa spun "nimic" desi asta imi vine pe limba.
Am pierdut din masti, am pierdut din masti, mi-au cazut una dupa alta. Apoi lumina a devenit mica, lumea s-a inghesuit...erai suflete gol, mic, cazut in zapada. Ghemuit pe mormanul murdar, cu capul pe o bucata de gheata. Te priveau toti cu ochii lor inchisi si orbi si ...muti de uimire, dadeau din umeri a paguba. Stoluri de ciori croncanitoare si cenusii planau amenintator. Doar el din zapada murdara scancea incet cu ochii lui albastri, fara glas, fara lacrimi, fara sens.
Erai acolo, muti si orbi, negri, apasatori in zone ascunse ale unui labirint intortocheat si fara sens. Ce am mai putea face ? Ai putea sa te arunci intr-un volum urias, de munca si de orbire datatoare de sens. Apoi sufletul acela aproape mort si inghetat se va innegri, va sufla in lumanarea pusa la cap si va disparea in neant.
Oamenii cei orbi vor uita ce a mai fost, vor spune ce au mai spus, banal, retoric, stereotip.
Apoi dor, o vom lua iarasi de la capat, iarasi in balti de sange statut.
Iar lipsa de sens?
Sens ...

Baaaiiiiii....

In prezent!
Da, ma, in prezent!
Chiar cred ca mintea imi joaca feste...
In fantasma fiind ma gandeam la afectiune!
Un cuvant vulgar dealtfel.
Deunazi am simtit cum ceva imi paraseste corpul.
Asa si cu afectiunea.
Sunt victima perfecta, si ma urasc pentru asta.
Apoi iarasi ma voi fi linistit, si toate cele vor fi asa cum am mai fost.
Ma urasc pentru ipocrizie.
Pentru lasitate, pentru curaj!
La naiba cu toate! Cu tot!

Al vostru in mandrie si cu serenitate,

Paiata

...apoi, toate cele au ramas...

...apoi am ramas in urma...in urma mea ma aflam chiar eu, venind peste mine ajungand doar inapoi sau doar inainte, frant in mici bucati de smalt stralucitor si alb.
M-am intrebat: de ce, de ce din nou, de ce acum, de ce iar? Un raspuns implacabil: pentru ca nu ai terminat niciodata, pentru ca nu ai lasat sa se vindece decat la suprafata.Pentru ca nu am avut niciodata curaj?
Paiata stramba cu nas lung! Nu ai avut niciodata curaj!Nu ai spus niciodata "gata".
Paiata se uita stramb la mine si isi frange mainile nelinistita: ce sti tu despre curajul de a fi ? ce sti tu, stramb-crescutule, ce sti tu, ca idealizand iti vor da altii ceea ce ai tu nevoie? Ai nevoie?Te doare, te ustura, chip ascutit din minciuni si din dor si...
Pleaca de aici, paiata stramba, pleaca de aici, ii spun fara sa ma uit la ea."Ti-e frica monstrule cu sapte fete, ti-e frica, lasule!". Ma simt invins, de data asta, invins de mine, nu de paiata, de mine insumi, de lasitatea si ipocrizia mea...
Imi zambesc totusi prieteneste. Pana la urma, paiata nici nu conteaza, nu vreau nimic de la ea...
Ma scutur, ma mint, ma amagesc. Paiata nu exista! N-a existat vreodata, nu am vrut s-o scot, s-o arat, sa mi-o arat, sa recunosc...
Tiptil, incet, foarte incet, se apropie de mine. Are lacrimi in ochi."ia-ma cu tine, te rog, te implor, ia-ma cu tine..."...nu rezist si o imbratisez, o ridic de jos, ii simt membrele din lemn lustruit reci si uscate. Ma contin in ea, ma contine in mine, ma are in ochii inlacrimati...
Abia mai apoi oftez, zambesc si....fug....

Nu am mai scris nimic de mult.
Si ninge...ninge furios, cu fulgi mici si aspri.
Zapada adunata pare atat de pura...
Intotdauna mi-a placut iarna...imi da o stare de bucurie, zapada parca curata tot, toate, purifica.
Si fiecare fulg, cu fiecare picatura de apa prinsa in diafanul fulg se reia procesul asta...de cadere? Mai apoi, dimineata se ridica, aburul alb se risipeste in vazduhuri tari si albastre.
Apoi am incercat sa inteleg, si chiar am reusit! Si ce daca? Si ce daca am inteles! As putea schimba ceva ? Intelesurile nu formuleaza nimic. Tot ce ramane este ce simti prin acele intelesuri. Un singur fulg de nea, luat ca inteles al zapezii, devine atat de absurd incat se goleste de orice fel de nuanta.
Mai apoi a aparut simtirea. Afectiunea. Si daca dai inteles unui fulg de zapada, apoi il invelesti cu afectiune, sa nu-l topeasca caldura intelegerii, acesta poate ramane in diafana lui existenta, incarcat de semnificatie. Iar zapada poate fi un nou inceput.
Simt ca se schimba lucrurile. Simt. Iar lucrurile incarcate de semnificatie pentru mine incep sa se limpezeasca cumva.
Si chiar daca am omorat cu premeditare simtirea, chiar daca m-am luptat cu ea...am pierdut si totodata am castigat.
Mi-am cerut cu gratie pedeapsa. Aceasta a venit implacabil: "te vei intoarce acolo unde vei simti!". Si exact asta se intampla!
Apoi nu mai stiu nimic...am ramas cu un zambet tandru pe fata. Pentru cine, pentru ce, cum...intrebari fara noima, asa cum tot fara noima este paiata aia de gandire umana.
Pinnochio era de fapt un fericit. Imi dau seama acum de maretia acestei mici papusi din lemn. Doar o bucata fericita de lemn...
Apoi prapastii acoperite cu zapada rece si tare.
Apoi liniste, si botinele negre ale paiatei. Atat mai ramasese din mine.
O sa-mi revin, am spus copacului-samanta, o sa revin. Si asa s-a si intamplat.
Si-mi ingrop fata in radacina copacului ce sfarma piatra unui munte de himere.
Pacat.
Mai apoi am inteles ca marioneta este insufletita de om. De om ? De care om ?
Eu eram si marioneta si omul.
Am ramas apoi singur cu un zambet ciudat pe fata. Simteam radacina. Simteam paiata, simteam durerea. Ce bine!
Simteam...