Joi

Pot spune ca azi e joi.
Joia este o zi, de obicei de tranzit...intre saptamana de lucru si ziua de vineri. Weekend.
De obicei, joia, pamantul devine prea mare si aerul cam prea dens.
Joia, spre exemplu, este ziua de dupa miercuri. Banal pana aici.
Intersante sunt, de fapt, argumentele zile de joi. Ele sunt rezultatul zilei de miercuri si anticipatia zilei de vineri.
O floare ca o cupa de vin. Rosie, intredeschisa.
Un singur fluture se leagana usor si lin spre ea.
Floarea nu are miros, dar nu te poti apropia de ea in mod normal. Trebuie sa fii fluture prin usoara, lenta, delicata si inefabila tresarire a umbrelor dulci de polen, polenul unei flori rosii poate, plina de desenele altor si altor inflorescente. Muguri de flori. Muguri de polen. Toate astea se amesteca deodata cu verdele. Iei pensula imaginatiei, pui pe ea toate culorile universului, a tuturor fluturilor, si o vinzi la colt de strada primului inger. O vinzi pe vise greu de atins, pe margini de ape si chipuri straine de oameni buni. Se poate preschimba si cu sentimente roz. Ce-ti mai ramane, da saracilor, pentru ca ei nu au nevoie decat de nimic. De un nimic albastru, nu verde, amestecat cu glod, nu cu ingeri, amortit de frig, nu de soare.
Cand nu-ti va mai ramane nimic, nimic... cand nu-ti va mai ramane nimic, vei fi poate cel mai sarac om. Poate cel mai fericit ?
Vinde ingerului, vinde pe nimic...

O zi cat o seara

Capitolul...3
Aseara a fost o furtuna destul de dorita, avand in vedere caldura de peste zi.Desi ploaia nu a fost chiar linistitoare, chiar suficienta, a dus catre racorirea pamantului si a oamenilor.
O seara...intr-adevar o seara deosebita atat prin efectele pur meteorologice cat si prin efectele pur sentimentale.
Dar cine mai acorda atentie sentimentelor...?
Cine mai poate duce o asemenea povara a acestui ingrozitor de greu balast. Nici nu este de mirare ca cele mai multe dintre casatorii de destrama in oribila, putreda, fetida indiferenta, monotonie si lipsa oricarui sentiment...nici nu ma mai intreb de ce aceste lucruri se intampla intr-o ametitoare viteza a inabusirii oricaror nerusinate stari de exaltare. De fapt, trebuie sa fim cu totii gri, aranjati in linii si coloane, studiind cat mai profund mentalitatea amoebei. Fascinanta ei mentalitate de protozor schimbator la nivel nucleic continua sa fascineze mase. Daca o tai in doua va continua sa supravietuiasca si sa se divida. Fascinant. Absolut plictisitor. Perfect.
Si nu ezit sa-mi rad fericit in barba. Simt. Imi folosesc mintea si sufletul din nou.
Nimic nu ma mai intereseaza, pentru ca a simti inseamna a te simti liber. Doar atat ca...libertatea, indiferent in ce forma ar fi ea, costa. Al dracului costa, si apoi libertatea ca si adevarul sunt doar niste notiuni abastracte. Nimic nou. Din nou plictisitor.
Cu toate astea mi-am permis luxul de a ma simti din nou liber. Fractionat ce-i drept, stand stramb intr-un pseudopod de amoeba.
Fara nici o indoiala ca voi reusi tot ce mi-am propus.
Chiar daca sunt un mincinos si un ticalos.
Pretul libertatii, remeber ?
O seara cat o zi.
Ceva furtuna...ceva fulgere, cativa stropi de ploaie.
I'm happy, fericirea mea nu atarna decat de mine. Si de amoeba mea, proprie dar personala.
Desi sunt un mincinos si un ticalos, i love myself!
Merita! Pentru ca m-am redat pe mine, mie.
Ehe!
A iesit soarele. Urmeaza o noua furtuna...si asa mai departe.
Dixit!

La cumparaturi

Am o camasa rosie. Cu patratele!
Ma compar cu ultimul toreador, si asta fara vreun taur!
Astfel incat stima de ...mine crescu subit la cote inimaginabile.
Eh, sunt sigur ca asta nici nu va avea nici o repercursiune, desigur.
Interesat fiind de partea mai putin vizibila a vietii, de lucrurile fara forma, dar cu mult fond, de multe ori imi pare rau sa constat ca neglijez aspecte deosebit de importante in aceasta mica societate in care imi numar zilele.
Si imi face bine.
Apoi leg materialul de imaterial, realul de imaginar, fantezia de realitate.
Ma aleg cu cate un zambet.
Si ma amuza cand observ, uneori fara sa vreau, cum se lupta fiecare in viata lui cu materialul fara fond, cu fondul lipsit de materie, ying yang. Cu frica de intuneric sau frica de lumina puternica. Cu pudoarea sau dorinta.
Trebuie sa multumesc: am primit sfatul de a ma gandi la ce-mi face mie placere, si am mai spus-o.
E doar o falsa pudoare ce fac eu acum, dar imbratisez gandul de a fi la fel de armonios pe dinafara, cu cel invizibil si intim.
Nu m-ar incanta deloc etichetele precum nu ma incanta deloc reclamele la etichete. Din orice punct de vedere, chiar si comercial!
Reverberatia este la nivel intelectual. Aici se produce descarcarea complet orgasmica a placerii comune. Eticheta vs. postura. Postura vs. ipocrizie. Frica vs. armonie.
Oooo armonie...
Romantic.

Carti

"In spite of the risks, the courage to be honest and intimate opens the way to self-discovery. It offers what we all want, the promise of love."

Sunt sigur ca nu voi avea plangeri.
Am furat acesta fraza. Imi place.
Apoi, zilele trecute am primit o carte, imprumut. Am rasfoit-o mirosind paginile...
Alta data am citit o carte incepand cu sfarsitul. Ma rasfatam citind sfarsitul inainte de orice, incercand sa ghicesc ce este inainte de aceasta si inainte de aceasta...
Placerea asta, un pic vinovata de altfel, imi aduce aminte de calatoria dintre paginile cartii.
Intre pagini putem gasi o iubire, un razboi, sani dezgolititi sau intrigi ipocrite, orice ma face sa ma simt mai viu, mai real... devenind invizibil, transpus in cerneala neagra a slovei. Apoi totul se termina: tiparit la combinatul poligrafic "Casa Scanteii".
O, da, pe vremea aia mult se mai citea.
Si am zambait cu mare, mare satisfactie cand am gasit undeva, la o pagina, un biletel pe care scria: treabacuperceptia.blogspot.com.
Nu, nu-mi fac singur publicitate, doar mi-a placut acest gest involuntar.
Si chiar daca a fost furtuna, sfarsitul a fost minunat.
Oh, da, zambesc!

P.S. paginile miros a nuca de cocos...

Fiara...invizibila

Cu fiecare clipa ce trece, cu fiecare moment, pe mai departe...
Diminetile sunt insorite. Copacii se clatina usor in soarele binevoitor la inceputul zilei. Vrabiile ciripesc vesele si galagioase. Oare ce au ele de impartit in circul ala pe care-l fac? Sunt doar vrabii! Doar o clipa sa strigi la ele si zboara, grabite, ametite, aparent dezordonat. Se fac invizibile sub crengile si frunzele vreunui pom din apropiere. Iarba a palit din cauza caldurii si asta imi aduce aminte ca se apropie toamna. Mai este putin si ne vom aduce iarasi si iarasi aminte de vara calda si plina de ...
O vara ce nu a venit de mult. Si care sunt sigur ca va pleca, va fugi spre toamna galbena, sau rosie, sau... dar mai apoi gri. Nici nu conteaza, pentru ca ramane in urma vara multicolora, plina de omnipotenta soarelui si a furtunilor de vara.
Soarele.
Apoi tot vara, cu atentia ei sporita la lumina si clar, cu tendinta de a strecura in inimi o mica dorinta de racoare, se scurge incet, incet...
Un pic doar ne vom mai aduce aminte.
Si nu pot spune nimic concret. Asa cum pica frunzele si se descompun pe pamant devenind invizibile.
Dispar si isi aduc odata cu asta dreptul la viata a urmatoarei veri. O viata, o vara. Apoi ...
Va fi totul cum va mai fi fost, intr-un ciclu pe care eu unul nu-mi doresc sa-l repet.
O sa mai fie un pic de vara. Doar un pic....
Si pana la urma, evident! O sa fie...bine...

Intrebari!

In ultimile zile am primit cateva lectii. Si pentru ca orice lectie pleaca de la o anume nevoie, de data asta, lectiile le-am primit plecand de la o teribila nevoie de a afla raspunsurile intrebarii: "De ce?", cu varianta sa absolut halucinanta: "De ce asa?".
Nu stiu inca raspunsurile, desi pe undeva pe acolo prin noi bantuie libere. De fapt, noi stim raspunsurile, dar nu le putem accepta. Nu le putem incorpora in noi insine, si asta ne trimite direct catre conflictul intern. De ce ? Pentru ca...
- doare
- ustura
- doare de doua ori mai tare
- ustura de doua ori mai tare, samd.

Apoi mi-am adus aminte de faptul ca ar trebui sa facem ceea ce ne face placere. Mi-am adus aminte ? Nenenenene, de fapt mi-a fost adus aminte de persoana careia va trebui sa-i multumesc ca mi-a adus aminte. Si care m-a intrebat "de ce?". Si careia nu am stiut sa-i raspund. Si asta doare.
Si vreau sa-i multumesc.
Pentru ca ar fi trebuit sa stiu. Pentru ca mi-ar fi placut sa stiu si sa-i raspund. Pentru ca imi pasa.
Dar stiu ca pe undeva printre atatea dureri si usturimi, printre fiecare dintre aceste intrebari si raspunsuri, vom ajunge acolo. Nu "Zen". Doar un pic mai fericiti.
O sa fie bine.
Asta este credinta mea.
Ajuta.

De luni...

Intrebarea care se pune nu este una retorica.
Traiesc intr-o auto-hegemonie. Imi displace totusi ideea de a fii sef.
Cred ca totul se leaga de placerea de a fi.
Liber, frumos, tanar...
Realitatea nu este nici pe departe asa. Constat cu o relativa neplacere ca toate aceste "placeri" se lega de ceva sau de cineva.
Si mi-e tare, tare dor azi de cineva. Poate chiar de mine, nici nu mai stiu, si cred ca nici nu mai vreau sa aflu.
Si mi-e tare dor. Intrebarea retorica fiind "DE CE ?".
Si chiar daca nici nu mai vreau sa aflu, si nici nu mai stiu daca mi-e dor de mine sau de altcineva, mi se taie rasuflarea.
Incotro ?
Catre cunoastere. Catre mine. Catre...?

Mi-e dor de fetita cu porumbei.

"Scary"

N-am mai trecut de mult pe aici. Si cu cat trece din acest timp fabulos, chiar fabulos, realizez ca am pierdut ocazia de a mai exprima unele dintre exceptionalele lucruri care s-au intamplat intre timp. De ce exceptionale ? Pai ce, voi aveti vieti plictisitoare si abrutizant de monotone? Aveti ?
Ori va plictisiti oribil in zilele astea insorite pe la cate un loc de munca ce nu va ofera nici un fel de satisfactie? Nu puteti iesi dintr-o stare de amortire totala, de supa groasa de terci garantat? Probabil ca astea mi se intampla numai mie.
Abia aici apare teama.
Unii ii spun precautie.
Altii pot s-o considere lasitate.
Si dupa cum probabil ca stiti deja, eu cam urasc eroii. Nu-i urasc visceral, ci ii urasc printr-o ciudata delegatie catre cei ce impun si expun un soi de cult al lor.
Apoi ne-am aplecat capetele smeriti in fata fricii, a momentelor "scary" cum ar spune...
"Scary", mai pe scurt, paralizant sufocant dar dependent.
Si nu am nici cea mai vaga idee cum se pot rezolva aceste momente. Unii trec usor peste ele, altii raman blocati si impietriti de frica. Nici una nici alta. Pur si simplu las apa sa curga, asa cum a spus un indian din vechime...daca nu te poti impotrivi apei, mergi cu ea. Un indian contemporan, desigur.
Nici nu vreau sa o las altfel decat sa curga. Iar asta nu mai este "scary". Satul de atat auto-control sau suprasaturat de el, este clipa in care stiu ca fiecare moment trebuie (urat cuvant "trebuie" asta), digerat cum se cuvine, ca atare. Si atat!
Si asta nu mai este "scary". Nu mai genereaza teama. Nu devine..."mandatory" (ce de cuvinte straine...).
Sunt doar clipe in care...
Probabil ca asta este calea catre ...