A scrie.

Am plecat spre ceruri rare.
Si am scris de tot si oare?
Voi mai scrie iar si iar
Despre noi si despre voi?
Despre vieti si morti apuse,
Despre miei si despre spuse,
Auzite, necrezute.

Ai trait azi iar si ieri.
Am fost eu crezut ca altii
Ai fost tu traind ca tatii,
Iar am fost si am trait,
Am fosit furios fiind!

Dar cu ce folos intocmai...
Doar ca noi sa fim ca lumea ?

Vreau doar zece porunci dara.
Sa scriem noi iarasi, iara, iara

Sa ne folosim ca draci cuvantul
Spunandu-si iar si iar neantul

Am fost draci ca altul.

Vorbeste-mi tu, haina iubire.
Vorbeste-mi tu scrisoare fina.

Si am sa inteleg si eu
Omul obosit si-n jug,
Cotidian si rug.

A scrie, iubito,

Este ca si cum tu noptea torci.

Respirand iubind si toti sunt....
Scrisi, repetati, spusi si  iubiti

Doua cuvinte.

P.S. Laurei, pentru taltentul ei.

Fulger

Fulger.

Foaie verde foi de fulger
Eu te-am tras astazi de uger
Eu te-am tras astazi de par,
Foaie verde de mohor,
Am pus mana dur pe tine
Foaie verde dor de paine,
Am stat cu nervii prin par,
Foaie verde, te omor,
Am pus mana rea in mine,
Si cu astazi si cu paine,
Am ras cascaval de dor
Foaie verde de topor,
Am pus apa peste foc,
Foaie verde de lamaie,
Am pus ploaia peste tot,
Foaie verde de noroc!
Am stat azi cu tine-n gat,
Dracii sa il ia de nuc,
Am fost azi cu capul mare,
Foaie verde de tatare,
Ai fost azi cum n-am stiut,
Foaie verde eunuc,
Am fost azi platonic tare,
Foaie verde, care are!
Ai fost azi ca o neghina
Foaie verde de stricnina,
Am fost azi ca un buldog,
Foaie verde de olog!
Am fost azi....
Am fost un prost....
Foaie verde de compost!

Doar am fost.

...bancile din lemn...

Istorii, istorioare, mici zambete, apoi, zilele reci ale iernilor geroase si cu multa zapada, ori tumultoasa caldura miscatoare si plina de praf a zilelor fierbinti de vara. Imi aduc aminte ca acum: erau mari si vopsite in verde. Apoi an cu an revopsite, incat lemnul lor crapa de atata vopsea si caldura. Era acolo si o statueta pe post de fantana, intr-un spatiu verde, rotund. Nimic mai romantic nu am vazut, cred ca nici un loc vazut de mine nu va egala acel loc, asa cum l-am privit eu cu ochii mintii unui copil de 3 ani. De jur imprejur, bancile largi si verzi. Oare de ce erau verzi ...? Zeci de mamici cu carucioare si mii de picioruse grase de copii au vazut acele banci verzi. Sute si mii de saruturi fierbinti s-au consumat acolo, pe banalele banci din lemn. Povesti si istorisiri ale unor oameni pe care stiu ca nu-i voi cunoaste vreodata. Si batranii, obositi de ani, de griji, de viata lunga de ei vazuta, motaie incet si linistiti pe bancile verzi. Din lemn gros, masiv, crapat de caldura si straturi succesive de vopsea. Ma sunt si tinerii teribilisti ce stau asezati pe spatarul bancilor de lemn, cu picioarele, vorbind tare si hahaind, ce-i drept, uneori grotesc. Ori vreun indragostit proaspat parasit ce sta singur, pe o banala banca din lemn, intr-o zi de toamna tarzie, mohorata si ploioasa, asteptandu-si iubita ce va sa nu mai vie, gandindu-se la celelalte brate incolacite peste umerii ei rotunzi, ce se misca plini de viata, plini de dorinta, altfel, in alt mod, si nu cu el... Si cine stie oare, cat mai are el de asteptat pana sa vina, ea, din nou alta si la fel totusi, la fel, dar intotdeauna altfel ? Mai apoi, frunzele pica pline de moarte, ingalbenite pe pamantul reavan si mustind de apa. Si cate si mai cate destine prinse intre aceste banci, banale, din lemn, intre realitatea odihnei si a intimitatii la vedere, cu banci din lemn, cu oameni care mai de care, mai buni, mai rai ori mai veseli, serpuiesc zilnic, apatic, tomnatic, siguratic, poate abulic intre...bancile, banale din lemn. Istorioare cu banci banale...din....lemn.

Intre sens si contrasens

Eu cred ca lucrurile interesante se invart intre sens si inversul lui. Sensul existentei noastre se invarte, ori se plimba liniar intre noi, cu noi si pe langa noi (de cele mai multe ori). O luam usor cu metafore cu talc, ii dam sensului o nuanta de umor si de zambet. "Care este sensul TAU, in viata ?" Aceasta intrebare duce catre niste trairi, uneori extrem de puternice. Ce SENS ai in viata ta ? Care este drumul tau, omule ? Incetez cu intrebarile. Aici vine contra-sensul: cel ce se opune sistematic si cu hotarare sensului initial. De unde vine contra-sensul ? Este foarte interesant: noi cream mai degraba contra-sensul decat sensul initial. Si trecem prin experiente cel putin ciudate, ne frustram, doare si ustura. Pentru ca noi vrem spre sens! Am o veste buna si una proasta: sensul nu exista. Asta nu inseamna ca nu exista vreun sens in existenta mea, de pilda, dar contra-sensurile exista. Ele sunt dorintele si sensurile celorlalti oameni din jurul nostru. Iar pentru ei sensul, asa cum am spus mai sus, nu exista. Unde este, deci, logica ? In perceptele introiectate! Sensul larg acceptat, care nu exista! Si abureala constanta intre percepte si vointa pura si umana a fiecaruia dintre noi! Intre ipocrizie si franchete. Apoi apar frustrarile, durerea existentiala, lipsa de sens. Si eu, de exemplu, repet intr-una greseli ce ma duc in durere, fara sa inteleg (sau fara sa vreau sa inteleg) ca, repetand greselile, iar si iar si iar, ajung la nasterea propriului meu contra-sens. Si cum se face, oare, ca ajungand in acelasi punct, simt aceleasi lucruri si ma intreb din nou: "Ba, cat poti ma sa fii de prost ?" In realitate, sper ca sensul meu, inexistent dealtfel, sa apara ca si cum s-ar naste, ar aparea, din dorinte! Este gresit? Habar n-am... Din pacate, observ faptul ca oamenii stiu ce-si doresc, stiu si cum sa faca sa-si indeplineasca dorintele, dar nu o fac. De obicei din cauza contra-sensului celorlalti. Unii ii spun presiune sociala, altii ii spun constiinta, ceilalti ii dau numele de morala...si sunt doar aceeasi forma de auto furt al caciulii. Sau nu! Pentru ca acest popor a fost foarte sarac in marea majoritate a existentei lui, a introiectat valorile sociale cu o asemenea putere, incat pana si sexul marital a devenit un pacat. Si asta pentru ca granitele interpersonale sunt atat de sterse si de fine, incat, in familii, nu se stie exact cine si ce este: femeile au devenit barbati, barbatii au devenit femei, bunicii sunt copii, copiii au devenit bunicii tuturor! Si in clipa in care apare vreo rezistenta individuala in acest haos generalizat, "socialul", "familia", etc., se rascoala cu putere si ingroapa individualitatea! De cele mai multe ori reusesc, si, tendinta catre libertate si individuatie este sugrumata... Asta este marea diferenta de mentalitate si atitudine dintre occident si Romania, dupa parerea mea. Si pentru ca saracia apasa, apasa foarte tare, pentru ca insecuritatea bazala este enorma, oamenii aleg sa traiasca ipocrit, fara valori personale, fara a-si putea valorifica varfurile si calitatile. Calitatea vietii se duce de rapa, oamenii se perimeaza foarte repede si umplu cimitirele prematur. Ingeniozitatea, productivitatea, creativitatea, pofta de viata este aproape abolita. Cum sa poti sa ai o viata sociala corecta, in conditiile in care eu-ul tau, personalitatea ta, depind simbiotic de alte cateva persoane? De aici si problemele economice! Nu stie nimeni ce are de facut, sau ceea ce face, face prost, fara chef, fara pofta de viata, fara vreo recompensa, fara sa astepte nimic in viata lui, decat o existenta terna, aproape de etern. Eternul cantat pe la biserici. Chiar daca ar exista, oamenii nu-si pot alege un sens. Nu au de unde, nu sunt valori, nu exista constiinte mai inalte, nu au modele. Sens ? Nici pe aproape! Ce este oare de facut ? Era o reclama...mai de mult: "fac ce vreau, dar stiu ce fac!". Acesta este sensul cel inexistent. Aproape sa stii ce vrei, si, bineinteles, aproape sa sti ce faci. Restul va deveni istorie! Imi cer scuze pentru generalizarea grosolana, sunt convins ca exista si exceptii.

Taci!

Ma simt invins azi.
Se mai intampla, din cand in cand, nu e nimic grav.
De fapt am inceput sa ma obisnuiesc cu asta.
Cred ca exista o forma a momentului in care te simti invins.
Macar ca lupta merita! Doar ca am obosit, si sunt clipe in care imi pierd speranta.
Ce s-a intamplat? Nu o sa spun "nimic" desi asta imi vine pe limba.
Am pierdut din masti, am pierdut din masti, mi-au cazut una dupa alta. Apoi lumina a devenit mica, lumea s-a inghesuit...erai suflete gol, mic, cazut in zapada. Ghemuit pe mormanul murdar, cu capul pe o bucata de gheata. Te priveau toti cu ochii lor inchisi si orbi si ...muti de uimire, dadeau din umeri a paguba. Stoluri de ciori croncanitoare si cenusii planau amenintator. Doar el din zapada murdara scancea incet cu ochii lui albastri, fara glas, fara lacrimi, fara sens.
Erai acolo, muti si orbi, negri, apasatori in zone ascunse ale unui labirint intortocheat si fara sens. Ce am mai putea face ? Ai putea sa te arunci intr-un volum urias, de munca si de orbire datatoare de sens. Apoi sufletul acela aproape mort si inghetat se va innegri, va sufla in lumanarea pusa la cap si va disparea in neant.
Oamenii cei orbi vor uita ce a mai fost, vor spune ce au mai spus, banal, retoric, stereotip.
Apoi dor, o vom lua iarasi de la capat, iarasi in balti de sange statut.
Iar lipsa de sens?
Sens ...

Baaaiiiiii....

In prezent!
Da, ma, in prezent!
Chiar cred ca mintea imi joaca feste...
In fantasma fiind ma gandeam la afectiune!
Un cuvant vulgar dealtfel.
Deunazi am simtit cum ceva imi paraseste corpul.
Asa si cu afectiunea.
Sunt victima perfecta, si ma urasc pentru asta.
Apoi iarasi ma voi fi linistit, si toate cele vor fi asa cum am mai fost.
Ma urasc pentru ipocrizie.
Pentru lasitate, pentru curaj!
La naiba cu toate! Cu tot!

Al vostru in mandrie si cu serenitate,

Paiata

...apoi, toate cele au ramas...

...apoi am ramas in urma...in urma mea ma aflam chiar eu, venind peste mine ajungand doar inapoi sau doar inainte, frant in mici bucati de smalt stralucitor si alb.
M-am intrebat: de ce, de ce din nou, de ce acum, de ce iar? Un raspuns implacabil: pentru ca nu ai terminat niciodata, pentru ca nu ai lasat sa se vindece decat la suprafata.Pentru ca nu am avut niciodata curaj?
Paiata stramba cu nas lung! Nu ai avut niciodata curaj!Nu ai spus niciodata "gata".
Paiata se uita stramb la mine si isi frange mainile nelinistita: ce sti tu despre curajul de a fi ? ce sti tu, stramb-crescutule, ce sti tu, ca idealizand iti vor da altii ceea ce ai tu nevoie? Ai nevoie?Te doare, te ustura, chip ascutit din minciuni si din dor si...
Pleaca de aici, paiata stramba, pleaca de aici, ii spun fara sa ma uit la ea."Ti-e frica monstrule cu sapte fete, ti-e frica, lasule!". Ma simt invins, de data asta, invins de mine, nu de paiata, de mine insumi, de lasitatea si ipocrizia mea...
Imi zambesc totusi prieteneste. Pana la urma, paiata nici nu conteaza, nu vreau nimic de la ea...
Ma scutur, ma mint, ma amagesc. Paiata nu exista! N-a existat vreodata, nu am vrut s-o scot, s-o arat, sa mi-o arat, sa recunosc...
Tiptil, incet, foarte incet, se apropie de mine. Are lacrimi in ochi."ia-ma cu tine, te rog, te implor, ia-ma cu tine..."...nu rezist si o imbratisez, o ridic de jos, ii simt membrele din lemn lustruit reci si uscate. Ma contin in ea, ma contine in mine, ma are in ochii inlacrimati...
Abia mai apoi oftez, zambesc si....fug....

Nu am mai scris nimic de mult.
Si ninge...ninge furios, cu fulgi mici si aspri.
Zapada adunata pare atat de pura...
Intotdauna mi-a placut iarna...imi da o stare de bucurie, zapada parca curata tot, toate, purifica.
Si fiecare fulg, cu fiecare picatura de apa prinsa in diafanul fulg se reia procesul asta...de cadere? Mai apoi, dimineata se ridica, aburul alb se risipeste in vazduhuri tari si albastre.
Apoi am incercat sa inteleg, si chiar am reusit! Si ce daca? Si ce daca am inteles! As putea schimba ceva ? Intelesurile nu formuleaza nimic. Tot ce ramane este ce simti prin acele intelesuri. Un singur fulg de nea, luat ca inteles al zapezii, devine atat de absurd incat se goleste de orice fel de nuanta.
Mai apoi a aparut simtirea. Afectiunea. Si daca dai inteles unui fulg de zapada, apoi il invelesti cu afectiune, sa nu-l topeasca caldura intelegerii, acesta poate ramane in diafana lui existenta, incarcat de semnificatie. Iar zapada poate fi un nou inceput.
Simt ca se schimba lucrurile. Simt. Iar lucrurile incarcate de semnificatie pentru mine incep sa se limpezeasca cumva.
Si chiar daca am omorat cu premeditare simtirea, chiar daca m-am luptat cu ea...am pierdut si totodata am castigat.
Mi-am cerut cu gratie pedeapsa. Aceasta a venit implacabil: "te vei intoarce acolo unde vei simti!". Si exact asta se intampla!
Apoi nu mai stiu nimic...am ramas cu un zambet tandru pe fata. Pentru cine, pentru ce, cum...intrebari fara noima, asa cum tot fara noima este paiata aia de gandire umana.
Pinnochio era de fapt un fericit. Imi dau seama acum de maretia acestei mici papusi din lemn. Doar o bucata fericita de lemn...
Apoi prapastii acoperite cu zapada rece si tare.
Apoi liniste, si botinele negre ale paiatei. Atat mai ramasese din mine.
O sa-mi revin, am spus copacului-samanta, o sa revin. Si asa s-a si intamplat.
Si-mi ingrop fata in radacina copacului ce sfarma piatra unui munte de himere.
Pacat.
Mai apoi am inteles ca marioneta este insufletita de om. De om ? De care om ?
Eu eram si marioneta si omul.
Am ramas apoi singur cu un zambet ciudat pe fata. Simteam radacina. Simteam paiata, simteam durerea. Ce bine!
Simteam...