Telemea degeaba.

 Conjuncturi.

    Obama a invatat limba indoneziana. Intr-o conjunctura oarecare. Daca nu era acea conjunctura....

Branza este un aliment. Telemeaua este un concept, conjunctural vorbind.

Clasa a treia este o clasa foarte interesanta, atunci am invatat inmultirea si, ca orice copil dezaxat nu am reusit prea bine sa invat impartirea. Cum adica, zic, sa imparti ? Si mai ales, cu cine ?! Tortionarii nu mor, ei se mantuie. Pai cam da, au si nevoie de asta.

Altfel, totul e tacere.

Nici nu este nevoie de vreun dialog. Dialog ? Orgolii!

Nebunia se masoara in adevaruri. Restul sunt evenimente disparate dintre vietile unora....si altora... Epoca postadevar se manifesta violent. In fiecare zi. Tacerea e nebunia, Adevarul e paranoia, exprimarea .... manele. 

Tatuaje. Manele pe piele. "Sa moara familia mea!". Asa incepe un adevar indiscutabil.

In Paris ploua. La Paris, probabil ca...nu. 

Franta e Maghreb. Anglia e India. Sau Pakistan.

"Leadership"-ul se masoara in minciuna si agresivitate.

Omenirea a disparut, omenia e onanie. E si la moda cumva.

Dar ce stiu eu ?

Stiu exact ca "tu" nu stii nimic. Stii de ce ? Pentru ca empatia s-a abolit. Stiintific. Vreau sa ma "asculti". Pentru ca stiu ca de auzit, auzi.

Nu se mai schimba nimeni dupa 40 de ani. Pe la 45 de ani, acum vreo suta de ani, era speranta de viata a oamenilor. Ce fac oamenii intre 45 si 60 de ani ? Asteapta pensia, inconstient oamenii stiu ca viata lor s-a terminat. Mersul din inertie se datoreaza eforturile de la 30 de ani. Restul e consum. 

Publicitate:

Pentru doar 15 ani pana la pensie ai ocazia sa exersezi linsul. Linsul profund, din frica.

Post-publicitate: in caz de hemoroizi linsul este recomandat doar ideatic, adica cam cum o face intreaga noastra societate multilateral dezvoltata. Comunismul a invins. Oamenii si omenia. Empatia si onoarea.

Bine ati ajuns in epoca post-comunista, adica in epoca postadevarului.

Adevarul e irelevant.

Rezistenta e irelevanta.

#Rezist, adica sa se faca voia Domnului. Domnului de la putere, evident. Domnul celalalt e pe la biserici. Biserica e o institutie, preotii fac afaceri. Popii pupa copii. Jos.

Sa nu va apucati, copii, sa cititi. E nasol de tot, ajungeti ca toti ceilalti "cititori" sa vada adevarul. Nu e bine, adaptarea trebuie.

Dar daca adapatare, nu, egocentrism. Multilateral dezvoltat, mai ales in cazul societatii feministe. Toti avem aceleasi drepturi, doar voi, ceilalti aveti alte obligatii.

Invatam gratuit. Dar nu la scoala. Credem gratuit, dar nu la biserica. Murim gratuit, dar pe banii altora.

Viata e scumpa.

Telemeaua e pe bani, branza nu a ajuns inca pe la noi.

Hahalerelor si zdrentelor care sunteti.

Ceata si roua.

M-am intalnit pe-o strada din centru, o strada circulata de foarte multa lume, cu roua. Se lipea de oameni, de frunze, de flori, de tablele ruginite ale caselor parasite de mult. Oare cine a locuit in acele case si ce destine i-au impins afara din lumea in care roua se lipeste de oameni? Cine, cum, cand si mai ales ce flori au daruit si cui, ce dureri au avut, de ce? Printr-o formula usor de ghicit si usor de aplicat, descopar uimit ca oamenii sunt la fel. La fel ca roua. Uzi si lipiciosi. Apoi cand se incalzesc, roua dispare, se usuca si oamenii devin uscati si nervosi. Da, da. Roua fuge la prima sclipire a razelor e soare. Se ascunde in nori si devine ceata. Bine, dar ceata? Cum de ea, care a fost roua, ascunde acum de priviri oamenii intre ei? N-as putea sa ghicesc si mi-e si frica sa incerc. Ceata nu se fereste nici macar de razele soarelui, ci le indura raspicat si cenusiu. Dar la ce nu rezista ceata? La vant. Iar vantul usuca roua si oamenii devin uscati si reci. Aproape ca deloc nu-mi iese aceasta socoteala ciudata. Unde este roua? De ce s-a transformat in ceata, apoi a fugit? Si oamenii aia...ce oameni...ce...
Apoi cea mai frumoasa perioada a rourilor este insasi dimineata. Cand poate ca este ceata. Dar dimineata este proaspata, noua, o speranta.
In care oamenii ies uzi pe strada, curati, proaspeti si cand si cand isi mai si zambesc. Cum adica isi zambesc? Ei asta-i....au un interes. Este evident, ce vrea sa se spuna prin zambete? Cum adica zambete ? Fereasca Dumnezeu. Ah sigur este vorba despre un interes. Da, sigur are interesul sa...Dar am mai facut asta. Si din roua si din ceata am modelat un nor diafan. Da, da, diafan si transparent. In care exista ceva intangibil. Ca si cum oamenii ar putea sa fie liberi. Liberi sa...liberi sa...
Mi-am dat seama: in nici o inchisoare roua nu apare nici macar dimineata. Este unori ceata, dar nu ca sa fereasca pe cineva de vreo privire indiscreta. E doar ceata si atat. Si doar intreb, si eu ca un filosof falit:
- ce este libertatea
- ce este adevarul
- ce este dragostea
- ce este iubirea ? Si am pus un semn al intrebarii tocmai aici. Adica la ...
Si urmeaza simplu ca o consecinta nici macar logica. Dar....frica. Frica de mine, frica de tine, frica de noi, de mirosul tau, de vocea ta, de mana ta, de ceea ce imi hranesti, cu ceea ce ma hranesti, de ceea ce-ti dau si ce-mi iei. De schimbul de roua si de ceata. De ud si de lemn. Si de miros de toamna.
Si plangi pentru ca ai ramas singur. Si singur vei ramane, gheata si flacara molcoma, mica, tot mai mica....pana cand ...lipsit de puteri te intorci pe partea celalta si regreti ca roua nu ti-a mai dat inca o data, acel ceva ce te infricosa teribil.
Dar destul pentru azi. Ceata a inceput sa se prosteasca si sa cada fara sens pe trotuar. La o fereastra cineva are o mucata rosie.
Si Doamne cat de frumos miroseai ieri...

A scrie.

Am plecat spre ceruri rare.
Si am scris de tot si oare?
Voi mai scrie iar si iar
Despre noi si despre voi?
Despre vieti si morti apuse,
Despre miei si despre spuse,
Auzite, necrezute.

Ai trait azi iar si ieri.
Am fost eu crezut ca altii
Ai fost tu traind ca tatii,
Iar am fost si am trait,
Am fosit furios fiind!

Dar cu ce folos intocmai...
Doar ca noi sa fim ca lumea ?

Vreau doar zece porunci dara.
Sa scriem noi iarasi, iara, iara

Sa ne folosim ca draci cuvantul
Spunandu-si iar si iar neantul

Am fost draci ca altul.

Vorbeste-mi tu, haina iubire.
Vorbeste-mi tu scrisoare fina.

Si am sa inteleg si eu
Omul obosit si-n jug,
Cotidian si rug.

A scrie, iubito,

Este ca si cum tu noptea torci.

Respirand iubind si toti sunt....
Scrisi, repetati, spusi si  iubiti

Doua cuvinte.

P.S. Laurei, pentru taltentul ei.

Fulger

Fulger.

Foaie verde foi de fulger
Eu te-am tras astazi de uger
Eu te-am tras astazi de par,
Foaie verde de mohor,
Am pus mana dur pe tine
Foaie verde dor de paine,
Am stat cu nervii prin par,
Foaie verde, te omor,
Am pus mana rea in mine,
Si cu astazi si cu paine,
Am ras cascaval de dor
Foaie verde de topor,
Am pus apa peste foc,
Foaie verde de lamaie,
Am pus ploaia peste tot,
Foaie verde de noroc!
Am stat azi cu tine-n gat,
Dracii sa il ia de nuc,
Am fost azi cu capul mare,
Foaie verde de tatare,
Ai fost azi cum n-am stiut,
Foaie verde eunuc,
Am fost azi platonic tare,
Foaie verde, care are!
Ai fost azi ca o neghina
Foaie verde de stricnina,
Am fost azi ca un buldog,
Foaie verde de olog!
Am fost azi....
Am fost un prost....
Foaie verde de compost!

Doar am fost.

...bancile din lemn...

Istorii, istorioare, mici zambete, apoi, zilele reci ale iernilor geroase si cu multa zapada, ori tumultoasa caldura miscatoare si plina de praf a zilelor fierbinti de vara. Imi aduc aminte ca acum: erau mari si vopsite in verde. Apoi an cu an revopsite, incat lemnul lor crapa de atata vopsea si caldura. Era acolo si o statueta pe post de fantana, intr-un spatiu verde, rotund. Nimic mai romantic nu am vazut, cred ca nici un loc vazut de mine nu va egala acel loc, asa cum l-am privit eu cu ochii mintii unui copil de 3 ani. De jur imprejur, bancile largi si verzi. Oare de ce erau verzi ...? Zeci de mamici cu carucioare si mii de picioruse grase de copii au vazut acele banci verzi. Sute si mii de saruturi fierbinti s-au consumat acolo, pe banalele banci din lemn. Povesti si istorisiri ale unor oameni pe care stiu ca nu-i voi cunoaste vreodata. Si batranii, obositi de ani, de griji, de viata lunga de ei vazuta, motaie incet si linistiti pe bancile verzi. Din lemn gros, masiv, crapat de caldura si straturi succesive de vopsea. Ma sunt si tinerii teribilisti ce stau asezati pe spatarul bancilor de lemn, cu picioarele, vorbind tare si hahaind, ce-i drept, uneori grotesc. Ori vreun indragostit proaspat parasit ce sta singur, pe o banala banca din lemn, intr-o zi de toamna tarzie, mohorata si ploioasa, asteptandu-si iubita ce va sa nu mai vie, gandindu-se la celelalte brate incolacite peste umerii ei rotunzi, ce se misca plini de viata, plini de dorinta, altfel, in alt mod, si nu cu el... Si cine stie oare, cat mai are el de asteptat pana sa vina, ea, din nou alta si la fel totusi, la fel, dar intotdeauna altfel ? Mai apoi, frunzele pica pline de moarte, ingalbenite pe pamantul reavan si mustind de apa. Si cate si mai cate destine prinse intre aceste banci, banale, din lemn, intre realitatea odihnei si a intimitatii la vedere, cu banci din lemn, cu oameni care mai de care, mai buni, mai rai ori mai veseli, serpuiesc zilnic, apatic, tomnatic, siguratic, poate abulic intre...bancile, banale din lemn. Istorioare cu banci banale...din....lemn.

Intre sens si contrasens

Eu cred ca lucrurile interesante se invart intre sens si inversul lui. Sensul existentei noastre se invarte, ori se plimba liniar intre noi, cu noi si pe langa noi (de cele mai multe ori). O luam usor cu metafore cu talc, ii dam sensului o nuanta de umor si de zambet. "Care este sensul TAU, in viata ?" Aceasta intrebare duce catre niste trairi, uneori extrem de puternice. Ce SENS ai in viata ta ? Care este drumul tau, omule ? Incetez cu intrebarile. Aici vine contra-sensul: cel ce se opune sistematic si cu hotarare sensului initial. De unde vine contra-sensul ? Este foarte interesant: noi cream mai degraba contra-sensul decat sensul initial. Si trecem prin experiente cel putin ciudate, ne frustram, doare si ustura. Pentru ca noi vrem spre sens! Am o veste buna si una proasta: sensul nu exista. Asta nu inseamna ca nu exista vreun sens in existenta mea, de pilda, dar contra-sensurile exista. Ele sunt dorintele si sensurile celorlalti oameni din jurul nostru. Iar pentru ei sensul, asa cum am spus mai sus, nu exista. Unde este, deci, logica ? In perceptele introiectate! Sensul larg acceptat, care nu exista! Si abureala constanta intre percepte si vointa pura si umana a fiecaruia dintre noi! Intre ipocrizie si franchete. Apoi apar frustrarile, durerea existentiala, lipsa de sens. Si eu, de exemplu, repet intr-una greseli ce ma duc in durere, fara sa inteleg (sau fara sa vreau sa inteleg) ca, repetand greselile, iar si iar si iar, ajung la nasterea propriului meu contra-sens. Si cum se face, oare, ca ajungand in acelasi punct, simt aceleasi lucruri si ma intreb din nou: "Ba, cat poti ma sa fii de prost ?" In realitate, sper ca sensul meu, inexistent dealtfel, sa apara ca si cum s-ar naste, ar aparea, din dorinte! Este gresit? Habar n-am... Din pacate, observ faptul ca oamenii stiu ce-si doresc, stiu si cum sa faca sa-si indeplineasca dorintele, dar nu o fac. De obicei din cauza contra-sensului celorlalti. Unii ii spun presiune sociala, altii ii spun constiinta, ceilalti ii dau numele de morala...si sunt doar aceeasi forma de auto furt al caciulii. Sau nu! Pentru ca acest popor a fost foarte sarac in marea majoritate a existentei lui, a introiectat valorile sociale cu o asemenea putere, incat pana si sexul marital a devenit un pacat. Si asta pentru ca granitele interpersonale sunt atat de sterse si de fine, incat, in familii, nu se stie exact cine si ce este: femeile au devenit barbati, barbatii au devenit femei, bunicii sunt copii, copiii au devenit bunicii tuturor! Si in clipa in care apare vreo rezistenta individuala in acest haos generalizat, "socialul", "familia", etc., se rascoala cu putere si ingroapa individualitatea! De cele mai multe ori reusesc, si, tendinta catre libertate si individuatie este sugrumata... Asta este marea diferenta de mentalitate si atitudine dintre occident si Romania, dupa parerea mea. Si pentru ca saracia apasa, apasa foarte tare, pentru ca insecuritatea bazala este enorma, oamenii aleg sa traiasca ipocrit, fara valori personale, fara a-si putea valorifica varfurile si calitatile. Calitatea vietii se duce de rapa, oamenii se perimeaza foarte repede si umplu cimitirele prematur. Ingeniozitatea, productivitatea, creativitatea, pofta de viata este aproape abolita. Cum sa poti sa ai o viata sociala corecta, in conditiile in care eu-ul tau, personalitatea ta, depind simbiotic de alte cateva persoane? De aici si problemele economice! Nu stie nimeni ce are de facut, sau ceea ce face, face prost, fara chef, fara pofta de viata, fara vreo recompensa, fara sa astepte nimic in viata lui, decat o existenta terna, aproape de etern. Eternul cantat pe la biserici. Chiar daca ar exista, oamenii nu-si pot alege un sens. Nu au de unde, nu sunt valori, nu exista constiinte mai inalte, nu au modele. Sens ? Nici pe aproape! Ce este oare de facut ? Era o reclama...mai de mult: "fac ce vreau, dar stiu ce fac!". Acesta este sensul cel inexistent. Aproape sa stii ce vrei, si, bineinteles, aproape sa sti ce faci. Restul va deveni istorie! Imi cer scuze pentru generalizarea grosolana, sunt convins ca exista si exceptii.

Taci!

Ma simt invins azi.
Se mai intampla, din cand in cand, nu e nimic grav.
De fapt am inceput sa ma obisnuiesc cu asta.
Cred ca exista o forma a momentului in care te simti invins.
Macar ca lupta merita! Doar ca am obosit, si sunt clipe in care imi pierd speranta.
Ce s-a intamplat? Nu o sa spun "nimic" desi asta imi vine pe limba.
Am pierdut din masti, am pierdut din masti, mi-au cazut una dupa alta. Apoi lumina a devenit mica, lumea s-a inghesuit...erai suflete gol, mic, cazut in zapada. Ghemuit pe mormanul murdar, cu capul pe o bucata de gheata. Te priveau toti cu ochii lor inchisi si orbi si ...muti de uimire, dadeau din umeri a paguba. Stoluri de ciori croncanitoare si cenusii planau amenintator. Doar el din zapada murdara scancea incet cu ochii lui albastri, fara glas, fara lacrimi, fara sens.
Erai acolo, muti si orbi, negri, apasatori in zone ascunse ale unui labirint intortocheat si fara sens. Ce am mai putea face ? Ai putea sa te arunci intr-un volum urias, de munca si de orbire datatoare de sens. Apoi sufletul acela aproape mort si inghetat se va innegri, va sufla in lumanarea pusa la cap si va disparea in neant.
Oamenii cei orbi vor uita ce a mai fost, vor spune ce au mai spus, banal, retoric, stereotip.
Apoi dor, o vom lua iarasi de la capat, iarasi in balti de sange statut.
Iar lipsa de sens?
Sens ...

Baaaiiiiii....

In prezent!
Da, ma, in prezent!
Chiar cred ca mintea imi joaca feste...
In fantasma fiind ma gandeam la afectiune!
Un cuvant vulgar dealtfel.
Deunazi am simtit cum ceva imi paraseste corpul.
Asa si cu afectiunea.
Sunt victima perfecta, si ma urasc pentru asta.
Apoi iarasi ma voi fi linistit, si toate cele vor fi asa cum am mai fost.
Ma urasc pentru ipocrizie.
Pentru lasitate, pentru curaj!
La naiba cu toate! Cu tot!

Al vostru in mandrie si cu serenitate,

Paiata

...apoi, toate cele au ramas...

...apoi am ramas in urma...in urma mea ma aflam chiar eu, venind peste mine ajungand doar inapoi sau doar inainte, frant in mici bucati de smalt stralucitor si alb.
M-am intrebat: de ce, de ce din nou, de ce acum, de ce iar? Un raspuns implacabil: pentru ca nu ai terminat niciodata, pentru ca nu ai lasat sa se vindece decat la suprafata.Pentru ca nu am avut niciodata curaj?
Paiata stramba cu nas lung! Nu ai avut niciodata curaj!Nu ai spus niciodata "gata".
Paiata se uita stramb la mine si isi frange mainile nelinistita: ce sti tu despre curajul de a fi ? ce sti tu, stramb-crescutule, ce sti tu, ca idealizand iti vor da altii ceea ce ai tu nevoie? Ai nevoie?Te doare, te ustura, chip ascutit din minciuni si din dor si...
Pleaca de aici, paiata stramba, pleaca de aici, ii spun fara sa ma uit la ea."Ti-e frica monstrule cu sapte fete, ti-e frica, lasule!". Ma simt invins, de data asta, invins de mine, nu de paiata, de mine insumi, de lasitatea si ipocrizia mea...
Imi zambesc totusi prieteneste. Pana la urma, paiata nici nu conteaza, nu vreau nimic de la ea...
Ma scutur, ma mint, ma amagesc. Paiata nu exista! N-a existat vreodata, nu am vrut s-o scot, s-o arat, sa mi-o arat, sa recunosc...
Tiptil, incet, foarte incet, se apropie de mine. Are lacrimi in ochi."ia-ma cu tine, te rog, te implor, ia-ma cu tine..."...nu rezist si o imbratisez, o ridic de jos, ii simt membrele din lemn lustruit reci si uscate. Ma contin in ea, ma contine in mine, ma are in ochii inlacrimati...
Abia mai apoi oftez, zambesc si....fug....

Nu am mai scris nimic de mult.
Si ninge...ninge furios, cu fulgi mici si aspri.
Zapada adunata pare atat de pura...
Intotdauna mi-a placut iarna...imi da o stare de bucurie, zapada parca curata tot, toate, purifica.
Si fiecare fulg, cu fiecare picatura de apa prinsa in diafanul fulg se reia procesul asta...de cadere? Mai apoi, dimineata se ridica, aburul alb se risipeste in vazduhuri tari si albastre.
Apoi am incercat sa inteleg, si chiar am reusit! Si ce daca? Si ce daca am inteles! As putea schimba ceva ? Intelesurile nu formuleaza nimic. Tot ce ramane este ce simti prin acele intelesuri. Un singur fulg de nea, luat ca inteles al zapezii, devine atat de absurd incat se goleste de orice fel de nuanta.
Mai apoi a aparut simtirea. Afectiunea. Si daca dai inteles unui fulg de zapada, apoi il invelesti cu afectiune, sa nu-l topeasca caldura intelegerii, acesta poate ramane in diafana lui existenta, incarcat de semnificatie. Iar zapada poate fi un nou inceput.
Simt ca se schimba lucrurile. Simt. Iar lucrurile incarcate de semnificatie pentru mine incep sa se limpezeasca cumva.
Si chiar daca am omorat cu premeditare simtirea, chiar daca m-am luptat cu ea...am pierdut si totodata am castigat.
Mi-am cerut cu gratie pedeapsa. Aceasta a venit implacabil: "te vei intoarce acolo unde vei simti!". Si exact asta se intampla!
Apoi nu mai stiu nimic...am ramas cu un zambet tandru pe fata. Pentru cine, pentru ce, cum...intrebari fara noima, asa cum tot fara noima este paiata aia de gandire umana.
Pinnochio era de fapt un fericit. Imi dau seama acum de maretia acestei mici papusi din lemn. Doar o bucata fericita de lemn...
Apoi prapastii acoperite cu zapada rece si tare.
Apoi liniste, si botinele negre ale paiatei. Atat mai ramasese din mine.
O sa-mi revin, am spus copacului-samanta, o sa revin. Si asa s-a si intamplat.
Si-mi ingrop fata in radacina copacului ce sfarma piatra unui munte de himere.
Pacat.
Mai apoi am inteles ca marioneta este insufletita de om. De om ? De care om ?
Eu eram si marioneta si omul.
Am ramas apoi singur cu un zambet ciudat pe fata. Simteam radacina. Simteam paiata, simteam durerea. Ce bine!
Simteam...

Ups and downs

Speranta este reprezentata de insasi soarele ce rasare impasibil in fiecare dimineata.
Viitorul este anticipat doar de catre cei ce planuiesc, doresc.
Dintre ei, viitorul selecteaza pe cei mai incapatanati, cred. Viitorul ii incearca, asa cum, ulterior vei spune ca te-a incercat viata. Este cel mai greu sa nu te simti ales a avea o farama de viitor. Aici apele se tulbura, si norii acopera soarele asta rautacios.
Ai de ales ? Urci catre viitorul tau apoi, realizezi cat de tare ai fost influentat de viitorul celuilalt. Sau de trecutul celuilalt ? Ori de propriul tau trecut ?
Te gandesti mult si alegi putin. Chiar ne conducem viata dupa cum vrem noi? Urcam si coboram dupa cum credem noi ca alegem ? Ori dintre stupii verzi printre milioane de furnici galbene si agresive se afla pur si simplu, dar pur, intra-adevar, diamantul pe care de fapt l-ai pierdut atunci cand te-ai nascut ?
Ce de intrebari...alegem sau nu ? Suntem in aceeasi pozitie ? Ne nastem liberi, dar egali ? Nici vorba.
Suisuri si coborasuri: asta este viata noastra. Alegem si nu alegem. Destin ?
Alegem de cine sa ne indragostim sau pe cine sa uram ? Sau sa ne fie indiferenti ?
O falsa, dar falsa pudoare are cel ce, cu emfaza afirma ca a reusit. Aici se termina viitorul: victorie sau esec.
Doar soarele rautacios rasare implacabil in fiecare dimineata, in fiecare colt al lumii, in fiecare ceas de somn sau de nesomn. Apare chiar in zilele in care poate ca nu ar mai trebui sa rasara. Oricum ar fi este parte din esenta insasi a viitorului nostru. Nu avem, dealtfel, de ales.
Suisuri si coborasuri: asta este viata noastra. Faci parte din ea.

Joi

Pot spune ca azi e joi.
Joia este o zi, de obicei de tranzit...intre saptamana de lucru si ziua de vineri. Weekend.
De obicei, joia, pamantul devine prea mare si aerul cam prea dens.
Joia, spre exemplu, este ziua de dupa miercuri. Banal pana aici.
Intersante sunt, de fapt, argumentele zile de joi. Ele sunt rezultatul zilei de miercuri si anticipatia zilei de vineri.
O floare ca o cupa de vin. Rosie, intredeschisa.
Un singur fluture se leagana usor si lin spre ea.
Floarea nu are miros, dar nu te poti apropia de ea in mod normal. Trebuie sa fii fluture prin usoara, lenta, delicata si inefabila tresarire a umbrelor dulci de polen, polenul unei flori rosii poate, plina de desenele altor si altor inflorescente. Muguri de flori. Muguri de polen. Toate astea se amesteca deodata cu verdele. Iei pensula imaginatiei, pui pe ea toate culorile universului, a tuturor fluturilor, si o vinzi la colt de strada primului inger. O vinzi pe vise greu de atins, pe margini de ape si chipuri straine de oameni buni. Se poate preschimba si cu sentimente roz. Ce-ti mai ramane, da saracilor, pentru ca ei nu au nevoie decat de nimic. De un nimic albastru, nu verde, amestecat cu glod, nu cu ingeri, amortit de frig, nu de soare.
Cand nu-ti va mai ramane nimic, nimic... cand nu-ti va mai ramane nimic, vei fi poate cel mai sarac om. Poate cel mai fericit ?
Vinde ingerului, vinde pe nimic...

O zi cat o seara

Capitolul...3
Aseara a fost o furtuna destul de dorita, avand in vedere caldura de peste zi.Desi ploaia nu a fost chiar linistitoare, chiar suficienta, a dus catre racorirea pamantului si a oamenilor.
O seara...intr-adevar o seara deosebita atat prin efectele pur meteorologice cat si prin efectele pur sentimentale.
Dar cine mai acorda atentie sentimentelor...?
Cine mai poate duce o asemenea povara a acestui ingrozitor de greu balast. Nici nu este de mirare ca cele mai multe dintre casatorii de destrama in oribila, putreda, fetida indiferenta, monotonie si lipsa oricarui sentiment...nici nu ma mai intreb de ce aceste lucruri se intampla intr-o ametitoare viteza a inabusirii oricaror nerusinate stari de exaltare. De fapt, trebuie sa fim cu totii gri, aranjati in linii si coloane, studiind cat mai profund mentalitatea amoebei. Fascinanta ei mentalitate de protozor schimbator la nivel nucleic continua sa fascineze mase. Daca o tai in doua va continua sa supravietuiasca si sa se divida. Fascinant. Absolut plictisitor. Perfect.
Si nu ezit sa-mi rad fericit in barba. Simt. Imi folosesc mintea si sufletul din nou.
Nimic nu ma mai intereseaza, pentru ca a simti inseamna a te simti liber. Doar atat ca...libertatea, indiferent in ce forma ar fi ea, costa. Al dracului costa, si apoi libertatea ca si adevarul sunt doar niste notiuni abastracte. Nimic nou. Din nou plictisitor.
Cu toate astea mi-am permis luxul de a ma simti din nou liber. Fractionat ce-i drept, stand stramb intr-un pseudopod de amoeba.
Fara nici o indoiala ca voi reusi tot ce mi-am propus.
Chiar daca sunt un mincinos si un ticalos.
Pretul libertatii, remeber ?
O seara cat o zi.
Ceva furtuna...ceva fulgere, cativa stropi de ploaie.
I'm happy, fericirea mea nu atarna decat de mine. Si de amoeba mea, proprie dar personala.
Desi sunt un mincinos si un ticalos, i love myself!
Merita! Pentru ca m-am redat pe mine, mie.
Ehe!
A iesit soarele. Urmeaza o noua furtuna...si asa mai departe.
Dixit!

La cumparaturi

Am o camasa rosie. Cu patratele!
Ma compar cu ultimul toreador, si asta fara vreun taur!
Astfel incat stima de ...mine crescu subit la cote inimaginabile.
Eh, sunt sigur ca asta nici nu va avea nici o repercursiune, desigur.
Interesat fiind de partea mai putin vizibila a vietii, de lucrurile fara forma, dar cu mult fond, de multe ori imi pare rau sa constat ca neglijez aspecte deosebit de importante in aceasta mica societate in care imi numar zilele.
Si imi face bine.
Apoi leg materialul de imaterial, realul de imaginar, fantezia de realitate.
Ma aleg cu cate un zambet.
Si ma amuza cand observ, uneori fara sa vreau, cum se lupta fiecare in viata lui cu materialul fara fond, cu fondul lipsit de materie, ying yang. Cu frica de intuneric sau frica de lumina puternica. Cu pudoarea sau dorinta.
Trebuie sa multumesc: am primit sfatul de a ma gandi la ce-mi face mie placere, si am mai spus-o.
E doar o falsa pudoare ce fac eu acum, dar imbratisez gandul de a fi la fel de armonios pe dinafara, cu cel invizibil si intim.
Nu m-ar incanta deloc etichetele precum nu ma incanta deloc reclamele la etichete. Din orice punct de vedere, chiar si comercial!
Reverberatia este la nivel intelectual. Aici se produce descarcarea complet orgasmica a placerii comune. Eticheta vs. postura. Postura vs. ipocrizie. Frica vs. armonie.
Oooo armonie...
Romantic.

Carti

"In spite of the risks, the courage to be honest and intimate opens the way to self-discovery. It offers what we all want, the promise of love."

Sunt sigur ca nu voi avea plangeri.
Am furat acesta fraza. Imi place.
Apoi, zilele trecute am primit o carte, imprumut. Am rasfoit-o mirosind paginile...
Alta data am citit o carte incepand cu sfarsitul. Ma rasfatam citind sfarsitul inainte de orice, incercand sa ghicesc ce este inainte de aceasta si inainte de aceasta...
Placerea asta, un pic vinovata de altfel, imi aduce aminte de calatoria dintre paginile cartii.
Intre pagini putem gasi o iubire, un razboi, sani dezgolititi sau intrigi ipocrite, orice ma face sa ma simt mai viu, mai real... devenind invizibil, transpus in cerneala neagra a slovei. Apoi totul se termina: tiparit la combinatul poligrafic "Casa Scanteii".
O, da, pe vremea aia mult se mai citea.
Si am zambait cu mare, mare satisfactie cand am gasit undeva, la o pagina, un biletel pe care scria: treabacuperceptia.blogspot.com.
Nu, nu-mi fac singur publicitate, doar mi-a placut acest gest involuntar.
Si chiar daca a fost furtuna, sfarsitul a fost minunat.
Oh, da, zambesc!

P.S. paginile miros a nuca de cocos...

Fiara...invizibila

Cu fiecare clipa ce trece, cu fiecare moment, pe mai departe...
Diminetile sunt insorite. Copacii se clatina usor in soarele binevoitor la inceputul zilei. Vrabiile ciripesc vesele si galagioase. Oare ce au ele de impartit in circul ala pe care-l fac? Sunt doar vrabii! Doar o clipa sa strigi la ele si zboara, grabite, ametite, aparent dezordonat. Se fac invizibile sub crengile si frunzele vreunui pom din apropiere. Iarba a palit din cauza caldurii si asta imi aduce aminte ca se apropie toamna. Mai este putin si ne vom aduce iarasi si iarasi aminte de vara calda si plina de ...
O vara ce nu a venit de mult. Si care sunt sigur ca va pleca, va fugi spre toamna galbena, sau rosie, sau... dar mai apoi gri. Nici nu conteaza, pentru ca ramane in urma vara multicolora, plina de omnipotenta soarelui si a furtunilor de vara.
Soarele.
Apoi tot vara, cu atentia ei sporita la lumina si clar, cu tendinta de a strecura in inimi o mica dorinta de racoare, se scurge incet, incet...
Un pic doar ne vom mai aduce aminte.
Si nu pot spune nimic concret. Asa cum pica frunzele si se descompun pe pamant devenind invizibile.
Dispar si isi aduc odata cu asta dreptul la viata a urmatoarei veri. O viata, o vara. Apoi ...
Va fi totul cum va mai fi fost, intr-un ciclu pe care eu unul nu-mi doresc sa-l repet.
O sa mai fie un pic de vara. Doar un pic....
Si pana la urma, evident! O sa fie...bine...

Intrebari!

In ultimile zile am primit cateva lectii. Si pentru ca orice lectie pleaca de la o anume nevoie, de data asta, lectiile le-am primit plecand de la o teribila nevoie de a afla raspunsurile intrebarii: "De ce?", cu varianta sa absolut halucinanta: "De ce asa?".
Nu stiu inca raspunsurile, desi pe undeva pe acolo prin noi bantuie libere. De fapt, noi stim raspunsurile, dar nu le putem accepta. Nu le putem incorpora in noi insine, si asta ne trimite direct catre conflictul intern. De ce ? Pentru ca...
- doare
- ustura
- doare de doua ori mai tare
- ustura de doua ori mai tare, samd.

Apoi mi-am adus aminte de faptul ca ar trebui sa facem ceea ce ne face placere. Mi-am adus aminte ? Nenenenene, de fapt mi-a fost adus aminte de persoana careia va trebui sa-i multumesc ca mi-a adus aminte. Si care m-a intrebat "de ce?". Si careia nu am stiut sa-i raspund. Si asta doare.
Si vreau sa-i multumesc.
Pentru ca ar fi trebuit sa stiu. Pentru ca mi-ar fi placut sa stiu si sa-i raspund. Pentru ca imi pasa.
Dar stiu ca pe undeva printre atatea dureri si usturimi, printre fiecare dintre aceste intrebari si raspunsuri, vom ajunge acolo. Nu "Zen". Doar un pic mai fericiti.
O sa fie bine.
Asta este credinta mea.
Ajuta.

De luni...

Intrebarea care se pune nu este una retorica.
Traiesc intr-o auto-hegemonie. Imi displace totusi ideea de a fii sef.
Cred ca totul se leaga de placerea de a fi.
Liber, frumos, tanar...
Realitatea nu este nici pe departe asa. Constat cu o relativa neplacere ca toate aceste "placeri" se lega de ceva sau de cineva.
Si mi-e tare, tare dor azi de cineva. Poate chiar de mine, nici nu mai stiu, si cred ca nici nu mai vreau sa aflu.
Si mi-e tare dor. Intrebarea retorica fiind "DE CE ?".
Si chiar daca nici nu mai vreau sa aflu, si nici nu mai stiu daca mi-e dor de mine sau de altcineva, mi se taie rasuflarea.
Incotro ?
Catre cunoastere. Catre mine. Catre...?

Mi-e dor de fetita cu porumbei.

"Scary"

N-am mai trecut de mult pe aici. Si cu cat trece din acest timp fabulos, chiar fabulos, realizez ca am pierdut ocazia de a mai exprima unele dintre exceptionalele lucruri care s-au intamplat intre timp. De ce exceptionale ? Pai ce, voi aveti vieti plictisitoare si abrutizant de monotone? Aveti ?
Ori va plictisiti oribil in zilele astea insorite pe la cate un loc de munca ce nu va ofera nici un fel de satisfactie? Nu puteti iesi dintr-o stare de amortire totala, de supa groasa de terci garantat? Probabil ca astea mi se intampla numai mie.
Abia aici apare teama.
Unii ii spun precautie.
Altii pot s-o considere lasitate.
Si dupa cum probabil ca stiti deja, eu cam urasc eroii. Nu-i urasc visceral, ci ii urasc printr-o ciudata delegatie catre cei ce impun si expun un soi de cult al lor.
Apoi ne-am aplecat capetele smeriti in fata fricii, a momentelor "scary" cum ar spune...
"Scary", mai pe scurt, paralizant sufocant dar dependent.
Si nu am nici cea mai vaga idee cum se pot rezolva aceste momente. Unii trec usor peste ele, altii raman blocati si impietriti de frica. Nici una nici alta. Pur si simplu las apa sa curga, asa cum a spus un indian din vechime...daca nu te poti impotrivi apei, mergi cu ea. Un indian contemporan, desigur.
Nici nu vreau sa o las altfel decat sa curga. Iar asta nu mai este "scary". Satul de atat auto-control sau suprasaturat de el, este clipa in care stiu ca fiecare moment trebuie (urat cuvant "trebuie" asta), digerat cum se cuvine, ca atare. Si atat!
Si asta nu mai este "scary". Nu mai genereaza teama. Nu devine..."mandatory" (ce de cuvinte straine...).
Sunt doar clipe in care...
Probabil ca asta este calea catre ...

Curaj, gaina...

Incep aceasta postare cu o stare de relativa enervare. Nimic nou pana acum, dar, de data asta, starea de iritare este provocata si nu auto-indusa, asa cum era de obicei. Sigur ca da, o sa spuneti, asta iar a dormit prost si nu si-a asternut prea bine. Ei bine, nu...
Constat, deci, cu oarecare surprindere, spun oarecare deoarece este in apanajul oamenilor sa se copieze unul pe altul, atat in ceea ce este bun, cat si in ceea ce este rau, ca Omul este, definitv, o fiinta sociala...foarte sociabila!
Cunoasteti pe cineva care nu se considera sociabil ? Simpatic, curajos, cu toate elementele pozitive la indemana ?
Nu cunoasteti ? Nu sunteti sociabili...
Deci, omul este o fiinta sociala...
Sociala pe dracu! Este sociala, atata timp cat "sociala" asta, este pe gustul omului, al omului sociabil! De nu....tin-te bine, si cea mai dotata, sociabila persoana de pe fata pamantului, isi va incrunta privirea, isi va ridica poalele fustelor, va ridica pumnul amenintator, va racni agresiv si...o va rupe la sanatoasa, lasand un mare nor de praf in urma...
Va rog sa ma iertati, am uitat sa spun ca omul sociabil, produs direct al societatii si socialului, este doar sociabil, social, dar nu si curajos!
De ce ar fi el curajos ? Uite de aia!
Si se intampla, deci astfel: in urma norului de praf vei putea vedea in zare, cum aerul incalzit de soare tremura lichid...si nici urma de nimeni, nu mai e nimeni pe drum, nimeni-nimeni! De ajungi sa te intrebi, daca nu cumva esti unic in aceasta lume...
Desigur ca esti unic, ca doar si mamica si taticul tau sunt unici, ce credeai ?
Nu urla, chiar nu urla virtuozitatea sufletului meu in societate, daaaar cine e sfant oare pe lumea asta ? Si cine se simte asa sa nu dea cu piatra! Mai bine sa-si dea cu ea-n cap, si sa invete sa mai stea si pe loc.
Pentru ca fuga, este pe cat de sanatoasa, pe atat de rusinoasa. Fuga, mai este si izvor de sanatate, unii fug ca sa fie sanatosi si frumosi.
Numai ca, dragi atleti si atlete, cand fugiti voi asa, aveti grija sa nu va tasati vertebrele, durerile de cap nefiind punctul dvs. forte...
Hai pa, la revedere!
Am fugit!