...apoi am ramas in urma...in urma mea ma aflam chiar eu, venind peste mine ajungand doar inapoi sau doar inainte, frant in mici bucati de smalt stralucitor si alb.
M-am intrebat: de ce, de ce din nou, de ce acum, de ce iar? Un raspuns implacabil: pentru ca nu ai terminat niciodata, pentru ca nu ai lasat sa se vindece decat la suprafata.Pentru ca nu am avut niciodata curaj?
Paiata stramba cu nas lung! Nu ai avut niciodata curaj!Nu ai spus niciodata "gata".
Paiata se uita stramb la mine si isi frange mainile nelinistita: ce sti tu despre curajul de a fi ? ce sti tu, stramb-crescutule, ce sti tu, ca idealizand iti vor da altii ceea ce ai tu nevoie? Ai nevoie?Te doare, te ustura, chip ascutit din minciuni si din dor si...
Pleaca de aici, paiata stramba, pleaca de aici, ii spun fara sa ma uit la ea."Ti-e frica monstrule cu sapte fete, ti-e frica, lasule!". Ma simt invins, de data asta, invins de mine, nu de paiata, de mine insumi, de lasitatea si ipocrizia mea...
Imi zambesc totusi prieteneste. Pana la urma, paiata nici nu conteaza, nu vreau nimic de la ea...
Ma scutur, ma mint, ma amagesc. Paiata nu exista! N-a existat vreodata, nu am vrut s-o scot, s-o arat, sa mi-o arat, sa recunosc...
Tiptil, incet, foarte incet, se apropie de mine. Are lacrimi in ochi."ia-ma cu tine, te rog, te implor, ia-ma cu tine..."...nu rezist si o imbratisez, o ridic de jos, ii simt membrele din lemn lustruit reci si uscate. Ma contin in ea, ma contine in mine, ma are in ochii inlacrimati...
Abia mai apoi oftez, zambesc si....fug....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu