Despre incredere si...altele

As da 10 ani din viata sa pot oferi incredere. Mai deunazi cineva mi se destanuia ca a pierdut o fata de 17 ( prin sinucidere ), pentru ca a avut prea multa incredere. Persoana respectiva, ei bine era demolata emotional...acuze peste acuze, sentimente de vinovatie amestecate cu revelatii tarzii...La ce bun...increderea excesiva vs lipsa de incredere...duc la aceleasi deznodaminte triste...suspine, pareri de rau...dar daca as fi avut incredere, dar daca as fi ascultat mai mult?
Dar daca...ce iluzie a sinelui - proiectie asupra celuilalt, in care el nici macar nu banuieste ca e acolo.
Vreau sa va vorbesc despre incredere: dar nu luati de bun tot ce am de zis. Mergem pe incredere?
Sa presupunem ca nu ...Pentru cine ar fi mai placuta supriza increderii neacordate? Pentru cel ce o asteapta si n-o primeste sau pentru cel ce-si da seama ca ...a judecat inainte ca lucrurile sa se fi intamplat fie si intr-un virtual...
Despre ce vorbim, despre incredere? Aaaa increderea, acea situatie ce-i vecina cu ipocrizia, cu minciuna, dar si cu asumarea unei greseli, cu altruismul, cu jertfa poate...
As vrea sa va vorbesc despre incredere...la intrebarea "aveti incredere in dvs", 99,9 % ar spune da...realitatea fiind inversa, stramba, ciudata...ca realitatea in care ne scaldam plini de incredere, de emfaza chiar...totusi, totusi, increderea acordata e atat de puternica, incat pe mana celui ce acorda incredere poti merge pana in panzele albe...naivitate, imi puteti spune. Nu ! va contrazic, naivitatea nu are nici o legatura cu increderea...ci doar cu a profita meschin de cel ce-ti acorda incredere...Ooooo, dar eu am avut incredere in tine ! In mine ? De ce n-ai avut incredere in tine de la inceput, refuzand sa ai incredere in mine. Te-ai mintit ? N-ai acceptat realitatea ? Ori poate ca ai fost atat de frumos ca ai inchis pentru o clipa ochii si te-ai mintit, spunandu-ti ca ...n-ai facut decat sa ai ...incredere.
N-as vrea sa credeti ca am vreo polita de platit. Nu, nu-s atat de las incat sa ma folosesc de increderea data de ipocrita fata a ecranului sa lansez sageti otravite. Nu, nici vorba, as vrea sa aveti incredere ca pot spune tuturor in fata ce am de spus. Din acest motiv fac gafe. Uneori chiar mari, pentru ca am prea multa incredere in mine, in onestitatea mea in puterile mele de a arata, ca, pot fi de incredere...Ce greseala...ce imenesa greseala...si cata suferinta...
Adevarul e ca nu-i vina mea: parintii mei, fiind de moda...veche pentru zilele noastre, m-au invatat sa fiu cinstit si sa am incredere, sa iubesc oamenii si sa-i repect, sa-i ajut si sa fiu..., ei bine, ati ghicit, de incredere.
Dar eu, mic pigmalion ratacit prin vremuri tulburi, nu fac decat sa ranesc, sa ciuntesc si sa ma lovesc singur, pe la spate, prin cea mai cruda metoda inventata de omenire...increderea pe care nu reusesc s-o insuflu, dar de care am disperata nevoie.
De aceea, va jur ca-s cat se poate de uman si de mic, incat sa nu fie nevoie sa va bazati vreodata pe increderea mea. Va declar deschis ca nu sunt de incredere si ca nici nu merita sa investiti asa ceva in mine.
Tocmai de aceea va implor sa aveti incredere in mine...
Si de n-o sa aveti incredere...nici nu o sa ma supar.
Imi pare foarte rau doar, atat pentru fetita ce s-a sinucis cat si pentru asistenta sociala care a avut prea multa incredere...17 ani...un copil...incredere...
Noapte buna....

Sange

Dintr-o ciudata, cel putin ciudata fire, a caror amestecuri de rase pana si mie mi-e stranie, va declar deschis ca-mi place boxul. Da, nobila arta, a luptei egale, sau aproape egale dintre doi barabati cu pumnii goi. In trecut, pumnii erau goi si concurentii nu purtau casca. Curgea sangele si fiecare din ei lupta in cele din urma cu el insusi sa termine cele 12 sau 20 de reprize impuse.
Ati privit vreodata sangele arterial curgand? Este irizat de mii de bule de oxigen. In contact cu apa aproape ca fierbe iar la cald se coaguleaza straniu strat dupa strat. Foarte interesant in opinia mea.
Ei bine, acei pugilisti se luptau cu pumnii goi avand curajul sa-si asume lupta. De obicei, unul dintre ei pierdea lupta, dar amandoi, fara exceptia pierdeau batalia. Cine castiga totusi ? Pariorii, cei insetati de sangele lor,oamenii simpli, multi gura casca, ce in vartejul luptei altora s-au dedublat, considerandu-se ei acolo. Si frica. O, da frica. Frica te face sa gandesti sa reactionezi, sa te aperi. Adrenalina, cel mai la indemana drog al omului...
In natura, lupta nu e nobila. Oponentul moare. Apoi nenumarati necrofagi isi vor duce existenta din hoitul celui ce a pierdut.Nu-i nobil , dar asa e viata. Si cum viata copiaza natura...si noi...
Intotdeauna am tinut cu cei mai slabi...efortul lor de vointa m-a impresionat profund, iar lacrimile infrangerii mi-au parut mai cinstite decat medalia invingatorului. Chestie de pozitie.
In box, pierzatorii erau purtati pe brate ca si campionii. Cauzele erau diferite. Dar intotdeaua o lupta pasionata mi-a atras atentia. Poate doar fac parte din cei mici si ...poate fac parte din cei mici ce se bucura la vederea sangelui...
Iar eu sunt un sentimental fara pereche. Gresit, sunt doar un sentimental, perechea fiindu-mi la gura deltei...

Vise haotice...

...provocarea, caci despre asta e vorba..., ei bine, provocarea omului e una spirituala, fie prin cautarea adevarurilor absolute fie, poate, prin cautarea dumnezeirii, a starii sufletesti superioare.
Ce cautam ? Totul, nimic. Nimic, totul ....si asa mai departe. Atingem totul si-l transformam in nimic, nu vrem nimic si atingem tot...intre tot si nimic aflandu-se...visul, sau ...celelate forme profane ale visului, scopul, telul...
Nu despre visele mele e vorba, ci despre visele ei, a lor, a lui, a...si am sa ma opresc o clipa din aceasta fuga si am sa intreb: ce visezi? De obicei mi se raspunde "nimic", de catre toata lumea, fara exceptie, toata lumea fiind definitv ancorata in realitate. Ce trist...cat de trist sa fi ancorat in realitate, sa nu visezi, sa-ti derulezi existenta fara sa ai parte de rasuflarea taiata de un vis pe care-l visezi acum sau, de care tocmai ti-ai adus aminte...
Pentru ca cea mai temuta persoana din viata ficaruia e propria persoana.
Iar visele sunt ucise acolo, macelarite in ceea ce eu as numi genocidul suprem. Inutil sa mai adaug ce fel de om e cel care ucide visele altei persoane si care incet, incet dar sigur erodeaza, sfarama, anuleaza...
Promisiuni ? Nu...certitudini si zambete. Un radio isi ravarsa lumina becului chior in camera invelita in intuneric. Ma intreb, daca n-ai fi existat...? Oare cine te-ar mai fi facut sa visezi in liniste, cu picioarele calde invelite in patura moale, iar caldura respiratiei sa-ti bata usor si catifelat in crestet...caror zambete de copii am mai fi raspuns cu atata placere si daruire, astfel incat sentimentul acela atat de placut sa fie prezent...iar primavara sa cante la balcon intr-un intai al copiilor cantat chiar de ei.
Am avut un vis ciudat ce mi-a provocat frica. Persoane ciudate bantuiau visul meu plin de soare si palmieri. Un hotel frumos, parasit, abandonat in soarele africii. Pamantul rosu se oglindea in ferestrele murdare de praful specific. Oare cate momente de placere, de odihna si de liniste au oferit camerele acelea acum goale?
De ce oamenii nu se uita in urma ?
Pentru ca uita sa aiba vise, sau si le reprima in asemenea fel incat viitorul ii sperie, iar trecutul e ingrozitor. Pentru ca e mai usor sa negi ca ai existat si nu-ti asumi existenta viitoare.
Pentru ca ...de 1 iunie am de oferit un buchet de flori. Copii, vise...nici eu n-am inteles ce am scris.
Dar imi pastrez visul...

Explicatii

Un pahar de vin rosu..."de-ai fi tu salcie la mal, m-as face rau la umbra ta...o stea pe cerul de opal, de-ai fi, in noapte m-as schimba...". Superbe versuri ale lui Mihai Maximilian. Si o reverie haotica-mi cuprinde universul zdruncinat de atatea si atatea sentimente si furii a caror explicatii imi sunt cerute de persoane care chiar nu merita aceste explicatii. Si devine cu atat mai trist incat, dupa regula "hotul striga hotul" ma simt intr-o comedie a carui final lasa sala intr-o stare de manele si miros de fum de gratar si mici.
In urechi am zgomotele strazii. Astazi chiar a fost o zi agitata. La supermarketul din cartier lumea era extrem de agitata. Probabil ca rupt fiind de realitate am meritat sa fi lovit de vreo 3-4 ori de caruturile celor care considerau ca nu ma misc suficient de repede. La casa, un domn a deranjat teribil casierita cerandu-i sa cumpere un dvd a carui pret nu corespundea cu cel de la raft. Dar omul chiar a vrut acel film, deci a deranjat casierita. Nesimtitul! Acesta, i-a urat casieritei o duminica frumoasa, iar ea i-a aruncat o privire ingrozitoare. Oare ea nu-si dorea o duminica frumoasa ?
In drum spre casa, un alt domn nu prea binevoitor, mergea cu autoturismul din dotare pe contrasens. Cel de pe sensul corect nu l-a lasat in ruptul capului sa circule pe acolo: "Fir-ati ai dracului de tarani!". Al doilea avea dreptate, dar cum tot poporul duminica dimineata e la shopping, era mare aglomeratia, si... totusi cred ca un pic de toleranta n-ar fi stricat in cazul de fata. Chiar si pentru moscaiti ca mine care considera supermarketurile celel mai comuniste si consumiste locuri de pe pamant. Pana la urma din cele cateva sute de produse "aleg" cateva mii de oameni pe zi. Am vazut :"In cautarea timpului pierdut" la pachet. Am mai vazut cum se scormoneste in maldarele de haine la pret redus. Toate la fel, exact la fel...oare dupa ce-or fi scormonind oamenii aia acolo? Aglomeratia devine insuportabila la raioanele cu produse alimentare. Femei aberante si diforme isi dezvaluie suncile aplecate asupra produselor de iaurt dietetic. In cos oricum au 2-3 kg de mici, 3-4 beri si 2 paini...in medie. Ah, la deschiderea acestui supermarket sortimentul pave nu era cumparat de nimeni ( nu se mai vazuse asa ceva ). Au trecut 2 ani si acest sortiment e vanat cu pofta in rafturi. Cam atat dureaza rezistenta romanilor la nou...
Spre sfarsitul zilei, acestei frumoase duminici, intr-o discutie nu tocmai principiala am aflat ca toti barbatii sunt niste porci, deci ma aplec sub aceasta caracteristica. Dar draga mea, porcul e cel mai vandut animal din istorie: atat ca simbol, cat si pentru celelalte calitati ale lui. Apropos, stiati ca porcul nu transpira ? Din acest motiv se tavaleste. Ori in noroiul propriu ori in alte paturi. Cearsafurile se spala, sentimentele nu. De aici probabil ca vine placerea barbatilor de a se uita la lupte in noroi. Cu femei. Chestie de satisfactie orgolioasa si rautacioasa.
La mine la serviciu exista un tigan, negru si cu mustata. Acesta este responsabil cu psi-ul. Dar el e negru taciune! Acest om are un tic verbal: pronunta foarte des cuvantul "sincer". Sincer ne povesteste cate-n luna si-n stele. El sincer nu se pricepe la unele lucruri, dar sincer. Sincer, sincer, sincer...incat ma intreb ...sincer, el chiar crede ca prin sinceritate poate manevra pe cineva ? Pentru ca sincer va spun, mi-e atat de greata sa fiu sincer incat am de gand sa va mint crunt de acum in colo. Si asta cat se poate de sincer. Sinceritatea n-are valoare. Minciuna in schimb, are o substanta de-a dreptul fascinanta in lumea ipocrita in care ...nu, nu traim ci doar subzistam, nici macar nu existam, dar suntem...si cu cat e mai mare suferinta pe care o resimtim cu atat vom sti ca am existat mai mult decat...un indice de cosum intr-un supermarket.
Sincer? Nu, dar va implor sa ma mintiti frumos.

Furtuni

Pentru ca zilele astea sunt intr-o furtuna emotionala si sentimentala ce parca nu are sfarsit, va transmit urmatoarele:

Urasc sa mi se spuna "Te iubesc".

Nu voi mai spune la randul meu acest lucru

Nu cred, nu mai cred in lacrimi si promisiuni de dragoste. N-am vazut pana acum nici o persoana se la respecte. Nici eu nu o fac.

Voi incerca cat pot de mult sa nu mai salvez pe nimeni de nimic. Fiecare este artizanul propriului dezastru, de ce as munci sa evit asta? Si mai ales...pentru cine ?

As vrea sa intalnesc persoana pentru care merita sa lupt. Deocamdata nu am gasit decat crunte dezamagiri. Dar crunte, nimic mai putin.

In clipa in care incep sa ma indragostesc, va rog sa-mi aduceti aminte ca nu accept sa mi se spuna "Te iubesc", plus o succesiune de dusuri reci. Multe.

Daca totusi ma voi indragosti, va rog sa ma impuscati.

Nu exista dragoste, exista doar propriul interes. Iar acesta, de obicei, nu-i al meu.

Pentru mine, nu merita sa se riste nimeni. De aceea nimeni nu ma poate iubi. Deci va rog din nou sa ma impuscati.

Decat o promisiune nerespectata mai bine un "merde alors". Nu voi mai cere nimic. N-am nimic de oferit.

Urasc dragostea in toate formele ei. Mai putin cea paterna, de care oricum nu voi mai avea prilejul sa ma bucur.

Incerc sa ma transform in cea mai rece persoana pe care o cunosc. Rezultatul va fi surprinzator. Pentru mine.

Vreau sa ma internez la psihiatrie. Ca sa ma imbolnavesc.

Cinismul e arma celor slabi. Eu imi doresc sa fiu doar logic.

Si in cele din urma rautatea suprema de care sunt in stare: voi face astfel incat sa fiu asteptat cu orele, astfel incat persoana care ma asteapta sa devina bolnava, sa idealizeze pana si respiratia mea.

Am zis!

Si alte raspunsuri....

...si pentru ca suntem in permanenta cautare de raspunsuri si motive...acest Michelangelo, desigur, poate cel mai important artist renascentist, a devenit indragostit de opera sa...cum s-ar putea intampla altfel, in clipa in care propria creatie devine insasi viata ta...sau viata ta propria creatie, si cum ai putea sa-ti privesti creatiile, sau aportul, sau chiar si o simpla influenta altfel decat cu spiritul momentului in care ai creat, influentat...si viata ta insufla viata altor persoane, asa cum acest splendid Moise a fost somat sa vorbeasca, fiindu-i ciuntita perfectiunea cu insasi ciocanul care l-a creat pentru refuzul de a vorbi perfectiunii mainii, sufletului si a divinitatii creatoare.
Oare cum ar fi putut minunatul artist sa-si repudieze opera, atat de minunata dupa parerea mea, creata in acele atat de tulburi vremuri si care dainuie peste secole? Cand din insasi viata sa au fost create, din talentul daruit de Dumnezeu, din vointa proprie si creativitatea specifica doar omului ca fiinta. De ce oare n-a vorbit Moise, si de ce nu vorbeste nici astazi din sclipirea marmurei albe din care este creat? Pentru ca nu voce ii trebuie lui, pentru ca verbalizarea ar fi un sacrilegiu adus genunchiului ciuntit...
Oamenii se uita si trec cu milioanele pe langa aceasta capodopera, iar ei, in ignoranta lor nu intuiesc zbuciumul intern al creatorului sau. Asa cum si acesta poate, intr-o zi obosit fiind sa-si priveasca in ochi creatia si existenta, a considerat-o doar un bloc de marmura alba...
Toti ne indragostim de propriile creatii, incepand de la naivele picturi din copilarie, pana la marile noastre realizari si ne contopim cu ele, si prin acele creatii ne dorim, existentialist, sa dainuim peste ani, secole, milenii, si toti, absolut toti vream ca opera sa fie perfecta, infiorator de perfecta, astfel incat sa fim nevoiti sa dam cu ciocanul in ea ..." vorbeste monstrule"...nevrand sa acceptam ca de fapt, monstruoasa nu-i creatia noastra ci noi insine, prin reprezentarea a ce credem ca vrem sa oferim interlocutorului ca fiind creatia noastra perfecta, vesnica...totala si mai ales...Moise...
Oare cine nu-i un mic pigmalion? Cine nu-si iubeste creatiile ?
De ce o iubesc ? Pentru ca sunt un mic, sau nu atat de mic ...indragostit....

Poate un raspuns...

Am sa incerc in randurile urmatoare sa zugravesc o imagine proprie spiritualitatii romanesti, rurale, undeva, intr-o zona de deal, departe, in negura vremurilor....
....casele sunt mici, in general de pamant in lati, fiecare casa avand totusi propria personalitate. La ferestre, basici de porc intinse sa nu intre vantul. In "casa mare", doi adulti, 3 copii, o pisica...
In soba, o radacina de fag sparta cu toporul dezmorteste camera...
E spre dimineata, si tot ce sufla doarme. In cotetul pasarilor, cocosul se agita: e semnalul de trezire al capului familiei. Acesta se trezeste si pios, se indreapta catre partea estica a casei, se intinde si isi face semnul crucii: multumesc Doamne ca sunt sanatos...si ca am prins si dimineata asta. Pisica isi scutura labutele intr-un vis pe care nu ni-l va putea impartasi vreodata. Tatal, isi clateste ochii cu apa abia incalzita de radacina de fag si iese in gospodarie. Zapada abia cazuta reflecta lumina lunii si totul e parca invaluit de un fum irizat. Nu conteaza cat e ceasul, cocosul intotdeauna canta la aceeasi ora...si iata, nici de data asta nu m-am inselat. Omul isi termina treburile prin curte si se grabeste sa se incalzeasca la soba ce trage parca caldura din el.
Copii se foiesc iar mama se inchina evlavioasa inainte sa-si puna basmaua. "Omule, azi e zi mare, ai grija ce faci...". Acesta isi potriveste caciula pe cap, isi strange chimirul si pleaca...are iarasi lemne de adunat, inainte de a merge la biserica. Femeia strange colaceii pregatiti de cu seara si lumanarea...copii veseli scot nasul afara si topaie ca niste miei...
Femeia enervata striga dupa ei si-i ingrijeste. "Copii azi e zi mare, sa nu ma faceti sa strig la voi"...retoric isi sopteste ca stie ca oricum nu se va intampla asa.
Lumea se aduna din cele 20-30 de case...biserica asezata in mijlocul lor e un pic mai inalta, de lemn...picturile naive usor afumate isi arata sfintii cu ochi mari si blanzi. Portile imparatesti sunt inchise si lumea se inghesuie...barbatii cu capul descoperit mai in fata, si femeile, susotind mai in spate. Se dau acatiste pentru sanatate si copii. Oamenii sunt adunati laolalta in jurul celei mai importante persoane din viata lor. Dumnezeu. Mosii cu barba alba si lunga vegheaza, din calitatea lor de epitropi, la linistea si armonia acestei procesiuni. Slujba dureaza putin, oamenii trebuie sa plece la munca...Preotul primeste colacii de la femei si-i daruieste copiilor. Acestia ii infuleca lacomi, dar dupa atat post...Soarele se iteste din varful dealului parca intr-un semn divin. Oamenii isi pleaca capetele smeriti...ei stiu ca intre moarte si divinitate e numai viata, iar viata inseamna pacat. Si singura lor scapare e Dumnezeu, iar pacatele lor sunt cu atat mai mari cu cat sunt mai calici, hapsini...
Biserica se goleste usor...intr-o procesiune parca vazute de secole...chiar vazuta de secole din tata in fiu, din mama in fiica si doar dorinta de a invata ii impinge catre tarimuri nevazute ale imaginatiei si dragostei de viata.
Barbatii se grupeaza si merg la taiat de lemn, femeile catre case la gatit si la ingrijitul copiilor, copii la joaca, batranii in vise, iar cimitirul e plin de luminite galbene, palpaitoare.
Soarele cade repede catre celalat deal. Seara se lasa iar frigul devine tot mai patrunzator. Saniile cu lemne se intorc spre sat. Gazul e putin si lampa face fum, iar famila se strange sub icoana, cititind ruga....da Doamne sa ne trezim si maine...si sa fim sanatosi...