Poate un raspuns...

Am sa incerc in randurile urmatoare sa zugravesc o imagine proprie spiritualitatii romanesti, rurale, undeva, intr-o zona de deal, departe, in negura vremurilor....
....casele sunt mici, in general de pamant in lati, fiecare casa avand totusi propria personalitate. La ferestre, basici de porc intinse sa nu intre vantul. In "casa mare", doi adulti, 3 copii, o pisica...
In soba, o radacina de fag sparta cu toporul dezmorteste camera...
E spre dimineata, si tot ce sufla doarme. In cotetul pasarilor, cocosul se agita: e semnalul de trezire al capului familiei. Acesta se trezeste si pios, se indreapta catre partea estica a casei, se intinde si isi face semnul crucii: multumesc Doamne ca sunt sanatos...si ca am prins si dimineata asta. Pisica isi scutura labutele intr-un vis pe care nu ni-l va putea impartasi vreodata. Tatal, isi clateste ochii cu apa abia incalzita de radacina de fag si iese in gospodarie. Zapada abia cazuta reflecta lumina lunii si totul e parca invaluit de un fum irizat. Nu conteaza cat e ceasul, cocosul intotdeauna canta la aceeasi ora...si iata, nici de data asta nu m-am inselat. Omul isi termina treburile prin curte si se grabeste sa se incalzeasca la soba ce trage parca caldura din el.
Copii se foiesc iar mama se inchina evlavioasa inainte sa-si puna basmaua. "Omule, azi e zi mare, ai grija ce faci...". Acesta isi potriveste caciula pe cap, isi strange chimirul si pleaca...are iarasi lemne de adunat, inainte de a merge la biserica. Femeia strange colaceii pregatiti de cu seara si lumanarea...copii veseli scot nasul afara si topaie ca niste miei...
Femeia enervata striga dupa ei si-i ingrijeste. "Copii azi e zi mare, sa nu ma faceti sa strig la voi"...retoric isi sopteste ca stie ca oricum nu se va intampla asa.
Lumea se aduna din cele 20-30 de case...biserica asezata in mijlocul lor e un pic mai inalta, de lemn...picturile naive usor afumate isi arata sfintii cu ochi mari si blanzi. Portile imparatesti sunt inchise si lumea se inghesuie...barbatii cu capul descoperit mai in fata, si femeile, susotind mai in spate. Se dau acatiste pentru sanatate si copii. Oamenii sunt adunati laolalta in jurul celei mai importante persoane din viata lor. Dumnezeu. Mosii cu barba alba si lunga vegheaza, din calitatea lor de epitropi, la linistea si armonia acestei procesiuni. Slujba dureaza putin, oamenii trebuie sa plece la munca...Preotul primeste colacii de la femei si-i daruieste copiilor. Acestia ii infuleca lacomi, dar dupa atat post...Soarele se iteste din varful dealului parca intr-un semn divin. Oamenii isi pleaca capetele smeriti...ei stiu ca intre moarte si divinitate e numai viata, iar viata inseamna pacat. Si singura lor scapare e Dumnezeu, iar pacatele lor sunt cu atat mai mari cu cat sunt mai calici, hapsini...
Biserica se goleste usor...intr-o procesiune parca vazute de secole...chiar vazuta de secole din tata in fiu, din mama in fiica si doar dorinta de a invata ii impinge catre tarimuri nevazute ale imaginatiei si dragostei de viata.
Barbatii se grupeaza si merg la taiat de lemn, femeile catre case la gatit si la ingrijitul copiilor, copii la joaca, batranii in vise, iar cimitirul e plin de luminite galbene, palpaitoare.
Soarele cade repede catre celalat deal. Seara se lasa iar frigul devine tot mai patrunzator. Saniile cu lemne se intorc spre sat. Gazul e putin si lampa face fum, iar famila se strange sub icoana, cititind ruga....da Doamne sa ne trezim si maine...si sa fim sanatosi...