Fiara...invizibila

Cu fiecare clipa ce trece, cu fiecare moment, pe mai departe...
Diminetile sunt insorite. Copacii se clatina usor in soarele binevoitor la inceputul zilei. Vrabiile ciripesc vesele si galagioase. Oare ce au ele de impartit in circul ala pe care-l fac? Sunt doar vrabii! Doar o clipa sa strigi la ele si zboara, grabite, ametite, aparent dezordonat. Se fac invizibile sub crengile si frunzele vreunui pom din apropiere. Iarba a palit din cauza caldurii si asta imi aduce aminte ca se apropie toamna. Mai este putin si ne vom aduce iarasi si iarasi aminte de vara calda si plina de ...
O vara ce nu a venit de mult. Si care sunt sigur ca va pleca, va fugi spre toamna galbena, sau rosie, sau... dar mai apoi gri. Nici nu conteaza, pentru ca ramane in urma vara multicolora, plina de omnipotenta soarelui si a furtunilor de vara.
Soarele.
Apoi tot vara, cu atentia ei sporita la lumina si clar, cu tendinta de a strecura in inimi o mica dorinta de racoare, se scurge incet, incet...
Un pic doar ne vom mai aduce aminte.
Si nu pot spune nimic concret. Asa cum pica frunzele si se descompun pe pamant devenind invizibile.
Dispar si isi aduc odata cu asta dreptul la viata a urmatoarei veri. O viata, o vara. Apoi ...
Va fi totul cum va mai fi fost, intr-un ciclu pe care eu unul nu-mi doresc sa-l repet.
O sa mai fie un pic de vara. Doar un pic....
Si pana la urma, evident! O sa fie...bine...

Intrebari!

In ultimile zile am primit cateva lectii. Si pentru ca orice lectie pleaca de la o anume nevoie, de data asta, lectiile le-am primit plecand de la o teribila nevoie de a afla raspunsurile intrebarii: "De ce?", cu varianta sa absolut halucinanta: "De ce asa?".
Nu stiu inca raspunsurile, desi pe undeva pe acolo prin noi bantuie libere. De fapt, noi stim raspunsurile, dar nu le putem accepta. Nu le putem incorpora in noi insine, si asta ne trimite direct catre conflictul intern. De ce ? Pentru ca...
- doare
- ustura
- doare de doua ori mai tare
- ustura de doua ori mai tare, samd.

Apoi mi-am adus aminte de faptul ca ar trebui sa facem ceea ce ne face placere. Mi-am adus aminte ? Nenenenene, de fapt mi-a fost adus aminte de persoana careia va trebui sa-i multumesc ca mi-a adus aminte. Si care m-a intrebat "de ce?". Si careia nu am stiut sa-i raspund. Si asta doare.
Si vreau sa-i multumesc.
Pentru ca ar fi trebuit sa stiu. Pentru ca mi-ar fi placut sa stiu si sa-i raspund. Pentru ca imi pasa.
Dar stiu ca pe undeva printre atatea dureri si usturimi, printre fiecare dintre aceste intrebari si raspunsuri, vom ajunge acolo. Nu "Zen". Doar un pic mai fericiti.
O sa fie bine.
Asta este credinta mea.
Ajuta.

De luni...

Intrebarea care se pune nu este una retorica.
Traiesc intr-o auto-hegemonie. Imi displace totusi ideea de a fii sef.
Cred ca totul se leaga de placerea de a fi.
Liber, frumos, tanar...
Realitatea nu este nici pe departe asa. Constat cu o relativa neplacere ca toate aceste "placeri" se lega de ceva sau de cineva.
Si mi-e tare, tare dor azi de cineva. Poate chiar de mine, nici nu mai stiu, si cred ca nici nu mai vreau sa aflu.
Si mi-e tare dor. Intrebarea retorica fiind "DE CE ?".
Si chiar daca nici nu mai vreau sa aflu, si nici nu mai stiu daca mi-e dor de mine sau de altcineva, mi se taie rasuflarea.
Incotro ?
Catre cunoastere. Catre mine. Catre...?

Mi-e dor de fetita cu porumbei.

"Scary"

N-am mai trecut de mult pe aici. Si cu cat trece din acest timp fabulos, chiar fabulos, realizez ca am pierdut ocazia de a mai exprima unele dintre exceptionalele lucruri care s-au intamplat intre timp. De ce exceptionale ? Pai ce, voi aveti vieti plictisitoare si abrutizant de monotone? Aveti ?
Ori va plictisiti oribil in zilele astea insorite pe la cate un loc de munca ce nu va ofera nici un fel de satisfactie? Nu puteti iesi dintr-o stare de amortire totala, de supa groasa de terci garantat? Probabil ca astea mi se intampla numai mie.
Abia aici apare teama.
Unii ii spun precautie.
Altii pot s-o considere lasitate.
Si dupa cum probabil ca stiti deja, eu cam urasc eroii. Nu-i urasc visceral, ci ii urasc printr-o ciudata delegatie catre cei ce impun si expun un soi de cult al lor.
Apoi ne-am aplecat capetele smeriti in fata fricii, a momentelor "scary" cum ar spune...
"Scary", mai pe scurt, paralizant sufocant dar dependent.
Si nu am nici cea mai vaga idee cum se pot rezolva aceste momente. Unii trec usor peste ele, altii raman blocati si impietriti de frica. Nici una nici alta. Pur si simplu las apa sa curga, asa cum a spus un indian din vechime...daca nu te poti impotrivi apei, mergi cu ea. Un indian contemporan, desigur.
Nici nu vreau sa o las altfel decat sa curga. Iar asta nu mai este "scary". Satul de atat auto-control sau suprasaturat de el, este clipa in care stiu ca fiecare moment trebuie (urat cuvant "trebuie" asta), digerat cum se cuvine, ca atare. Si atat!
Si asta nu mai este "scary". Nu mai genereaza teama. Nu devine..."mandatory" (ce de cuvinte straine...).
Sunt doar clipe in care...
Probabil ca asta este calea catre ...

Curaj, gaina...

Incep aceasta postare cu o stare de relativa enervare. Nimic nou pana acum, dar, de data asta, starea de iritare este provocata si nu auto-indusa, asa cum era de obicei. Sigur ca da, o sa spuneti, asta iar a dormit prost si nu si-a asternut prea bine. Ei bine, nu...
Constat, deci, cu oarecare surprindere, spun oarecare deoarece este in apanajul oamenilor sa se copieze unul pe altul, atat in ceea ce este bun, cat si in ceea ce este rau, ca Omul este, definitv, o fiinta sociala...foarte sociabila!
Cunoasteti pe cineva care nu se considera sociabil ? Simpatic, curajos, cu toate elementele pozitive la indemana ?
Nu cunoasteti ? Nu sunteti sociabili...
Deci, omul este o fiinta sociala...
Sociala pe dracu! Este sociala, atata timp cat "sociala" asta, este pe gustul omului, al omului sociabil! De nu....tin-te bine, si cea mai dotata, sociabila persoana de pe fata pamantului, isi va incrunta privirea, isi va ridica poalele fustelor, va ridica pumnul amenintator, va racni agresiv si...o va rupe la sanatoasa, lasand un mare nor de praf in urma...
Va rog sa ma iertati, am uitat sa spun ca omul sociabil, produs direct al societatii si socialului, este doar sociabil, social, dar nu si curajos!
De ce ar fi el curajos ? Uite de aia!
Si se intampla, deci astfel: in urma norului de praf vei putea vedea in zare, cum aerul incalzit de soare tremura lichid...si nici urma de nimeni, nu mai e nimeni pe drum, nimeni-nimeni! De ajungi sa te intrebi, daca nu cumva esti unic in aceasta lume...
Desigur ca esti unic, ca doar si mamica si taticul tau sunt unici, ce credeai ?
Nu urla, chiar nu urla virtuozitatea sufletului meu in societate, daaaar cine e sfant oare pe lumea asta ? Si cine se simte asa sa nu dea cu piatra! Mai bine sa-si dea cu ea-n cap, si sa invete sa mai stea si pe loc.
Pentru ca fuga, este pe cat de sanatoasa, pe atat de rusinoasa. Fuga, mai este si izvor de sanatate, unii fug ca sa fie sanatosi si frumosi.
Numai ca, dragi atleti si atlete, cand fugiti voi asa, aveti grija sa nu va tasati vertebrele, durerile de cap nefiind punctul dvs. forte...
Hai pa, la revedere!
Am fugit!

Cirese

Printre frunzele late, un pic rotunde, caldura a inrosit ciresele...
Purtau cirese rosii, coapte, dupa urechile fine, si parul blond. Admirau tufele de macese, rosii sau roz, dupa caz.
Au fost apoi prin cerul senin si rece al serilor instelate.
Linistea era umbrita doar de florile nocturne ce se deschideau cu pocnete de mirosuri.
Intre el si ea, erau doar milimetri de ecouri ale pielii.
Pareau vesnici, priviti de jos, de acolo de unde numai cei ce nu sunt ca ei pot fi.
Emanau a vesnicie, secunda dupa secunda, minut dupa minut, ora dupa ora...
Nu ar fi numarat nimeni, dar parul blond crestea, ochii se umezeau si, devenind si mai albastri, acaparau norii racorosi, si atat de necesari in vara...
De jos, ploua cu flori de tei.
Si a rupt furtuna ciresul.
Si au coborat abrupt odata cu picaturile de parfum...
Apoi, sub frunze moarte sedeau, intinsi, unul langa celalalt, cautandu-si degete, hranindu-se unul pe celalalt fiecare pe rand din ei insisi.
S-au intors, astfel, in ei, prin ei.
Doar oglinda cerului ramane la fel de parfumata...

Head to...

Am tot framantat aerul intre degete. Si de cand ma stiu am urmarit degetele oamenilor.
Ma intrebam adesea de ce sunt atat de galbene de la tutunul ce curge in sus chemat de racoarea zarilor...
Ce face, mai apoi, ca printre paharele golite sa apara voia buna si cate si mai cate stari de....?
Ce urmaream ?
Hedonismul distrugator al celui ce frecventeaza carciumi sordide. Extrem de populare apartinand unor lumi paralele lor, a visului exotic din paharul sordid.
Locuri de fuga din fata realitatii, ca atatea altele, reflectand victoria absoluta a visului, a neputintei, a furiei defulate din realitate catre virtual.
Apoi, satisfactia mandriei implinite, ca baza solida a trecerii peste toate cu zambetul pe buze, disimiulat, evident, si neputincios.
Trecem, poate, cu totii prin aceste stari, si-mi permit sa afirm ca toti folosim diverse "medicamente" de tratare a sufletului. Diferenta consta doar din gradul de autodistrugere, si dragoste de sine.
Ca al unei batrane femei, ce cerseste prin magazinele mari. Aceasta intreband "puteti sa...?", a tresarit uimita, la raspunsul "pot!".

Ma intreb din nou, ca mai saptamana trecuta: ce este, pentru voi, "binele" ?