...mor in valuri rosii si negre de sange. Iti sunt dator ca ma sting incet in liniste, sufocat in sange si sudoare. Imagini strambe se frang in oglinda deja sparta.
Nu mai exista speranta si poate nici viitor. Doar inainte si inapoi, sus, jos...atarn in nesimtire acolo in egoismul propriei existente. Cine e cea mai importanta pesoana? Eu, doar eu dusmanul propriei existente, al propiului genocid. M-am ucis de atatea ori ca am putere sa zic ca vreau sa nu ma mai salvezi. Oricum ce vreau eu nu exista n-a existat si nu poate exista si de aceea nu vreau nu mai vreau speranta. Cine sunt eu sa spun ce vreau? Cu ce drept pretind de la mine sau de la tine ceva ce nu pot exprima? Si la o adica...cine sunt eu sa-mi doresc...
Ametesc in imagini si umbre. Oglinda sparta mi se infige in carne. Nici macar nu mai doare, e doar o usturime batatorita de dezamgiri. Ma gandesc la tine si ipocrit incerc sa-ti dau mai multa importanta ca mie. De fapt e doar o dorinta carnala, fiziologica de descarcare orgasmica. Dupa care sa-ti spun ca mi-esti datoare. Sunt egoist. Sunt un animal cu constiinta superioara. In mod constient aleg sa fac rau sa-mi fac rau, sa te vad suferind si apoi cu perversitate sa te atrag in capcana atat de ipocrita a patului meu vesnic dorind pe altcineva.
Carne si sange, si umbre rosii pe pereti si in ochi. Te doresc cu atata pasiune ca mi-e mila de mine. Sunt egoist si tu sti asta, si fug de tine ca sa fiu eu primul care abandonez. Nu, eu tu ai ramas abandonata, goala, in fata oglinzii in care refuzi sa te privesti. Ai fost folosita pervers si ti-a placut. Am fugit victorios stiind ca am pierdut. Sunt egoist. Nimeni nu mai poate fi salvat, iar eu sunt nimeni...si mai uit victorios la tine si mi-e mila.
...mor in valuri rosii de sange. Imi plang de mila si mi-e frica de tine. Am pierdut.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
E un stilet din gheata pe care il simti infipt in creier. E un rece atat de patrunzator incat lumina si soarele devin tinte atat de indepartate incat iti paralizeaza pasii. Si apoi o liniste imensa. Dar daca inlocuiesti sangele venos cu cel arterial? Oare pot zidurile sa suporte presiunea izbirii? Sau pur si simplu cad sfarmate in fata gestului in sine?
In interiorul nostru se intalnesc intr-adevar toate legile naturii. Ce minunata e autocunoasterea. :)
Rosu si negru, culorile tragicului, le estompezi in cuvinte frumoase, dar eu stiu ca durerea ramane indiferent de o suporti cu demnitate sau dai cu pumnul in ziduri. A te pregatit sa rezisti la halucinatii,este ca si cum ai rupe zilnic coaja unei bube, incercand sa te calesti pentru a urca pe Everest.
Trimiteți un comentariu