Sunt zile in care o tristete incomoda ma impinge discret intr-o reverie, poate utopica. Visez armonios, in zambete si putine cuvinte. Un film cand alb-negru, cand color cu actori excelenti si dialoguri savuroase. Ca orice film imaginar, scenariul se schimba din mers: actorii intra si ies din scena lasand in urma doar emotii si amintiri. Singurul punct neschimbat e spectatorul, mereu acelasi, mereu un pic trist asteptand ca ei, cei care-si ascund cu atata naturalete viata si se transpun in imaginarul creat chiar de mine, sa-mi schimbe starea de spirit, tristetea in speranta.
Tresar si-mi dau seama ca pot face orice vreau eu cu acesti actori, marionete ale propriului creier si suflet. Dar spectatorul ? Ce poti face cu spectatorul nemultumit ce paraseste sala tot trist, tot abatut...Sti ca a platit pentru ca tu sa poti juca, resplata lui fiind veselia si voia buna, sau macar o raza de speranta...Ohhh, dar totul e imaginatia mea, actorii, spectatorul, totul, deci pana la urma am mai multe probleme, regizori, scenaristi, actori, spectatori se dubleaza se tripleaza, totul e minte mea, tristetea, veselia, ....iar tristeta incomoda este permanent prezenta, in toti in toate...imi doresc liniste...nu, nu pot suporta in continuare supliciul atator entitati, nu vreau sa-mi mai asum tristetea sau veselia lor...Nu!
In brate imaginare ma refugiez...si o iau de la capat, dar altfel: o singura persoana un singur zambet, un singur spectator...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Marioneta mea este o plasmuire a scenaristului din mine. Privirea ei este consecinta plasmuirii mele. Pana aici e doar echilibrul. Vointa mea de a urca in spatiul marionetei mele este consecinta dorintei. Si de aici echilibrul dispare. Dar o sa revina atunci cand o las chircita in coltul ei intunecos si incercand sa picure lacrimi din lemnul ei de calitate superioara. E si asta un scenariu, nu? Atunci ma intreb daca ma impiedec cand urc spre ea sau cand fug de ea?
Suntem sclavii propriilor dorinte, ambitii,orgolii. Suntem marionete, spectatori, scenaristi.Pasim iluzoriu intre aceste pozitii. Ce ciudat! Recunoastem spectatorul din noi si doar atunci cand ne convine marioneta.Da....uneori te frange veselia sau tristetea din jurul tau, dar ma intreb, oare singuratatea iti da puteri?
Trimiteți un comentariu