Tunuri

Sunt extrem de incantat ori de cate ori am ocazia sa ating, sa vad sau sa analizez un lucru vechi. Imi par a purta in ele patina unori timpuri pe care mi-as dori sa le fi trait, poate, datorita faptului ca ma simt ciudat de strain acestor vremuri ciudate dar angoasante.
Colectionez cateva asemenea obiecte. Un hobby ca oricare altul.
Colectionezi deci, aparate de radio cu tuburi electronice. Nu-mi trebuie la nimic, ele nefacand nimic in plus, dar nici in minus, fata de aparatele de radio moderne. Imi place sa privesc in acele aparate, tuburile electronice ( lampile ), cum se incalzesc si se inrosesc, care emana un miros specific de vechi, cum emana caldura in incercarea de a amplifica o voce pe care nici nu o ascult.
Pur si simplu ma gandesc, uitandau-ma in ele, la vocile trecute, la miliardele de vibratii ale membranei difuzorului, la stirile difuzate, in timpurile trecute, uitate, apuse.
Cineva, candva, a ras, considerand amuzanta si probabil nebuneasca si fara de sens aceasta mica pasiunea a mea de timp liber.
Astept deci, acele zile in care vocile de demult sa-mi sopteasca cotele apelor Dunarii, din nu stiu ce an, apoi sa calatoresc in vremuri mai linistite si mai putin ciudate.
Imi place mirosul cartilor vechi, al hartiei ingalbenite, si a caror grafie difera de cea de astazi. A unor foste realitati la fel de concrete ca si cea de acum.
Veti spune, cel mai probabil, ca sunt un alienat, si s-ar putea sa si aveti dreptate.
Pana una alta, imi asez aparatul de masura si uneltele pe masuta mica, privesc lampile gri si incep sa visez. Nu la ceva ce ar putea fi real, nici la o ancora in realitate.
Cam astea sunt stirile banale ale zilei de maine.